Nu știu dacă citatul alăturat îi aparține cu adevărat celebrului
gânditor chinez. „Detectivii citatelor“ de pe site-ul quoteinvestigator.com
nu au găsit vreo legătură între fraza în cauză și Confucius. Se pare că prima
mențiune, deși exprimată un pic altfel, apare într-un album de sfârșit de an de
la Princeton, abia în 1982. Trei ani mai târziu, în forma actuală, citatul
apare într-un ziar și apoi într-o carte, atribuit lui Confucius. Indiferent
însă care este adevăratul autor, cred că fraza alăturată conține nu un paradox,
ci un imens adevăr, de care (din păcate) nu mulți dintre cei care populează
această lume sunt conștienți.
Voi începe prin a mă referi (cu toată modestia cerută) la
propria mea activitate din acești ultimi ani, după retragerea la pensie, și aș
fi curios să aflu în ce măsură aceste gânduri sunt împărtășite și de alți
confrați de vârsta mea. E vorba de alegerea nu a unei profesiuni, ci a unei
game de activități, cele mai propice și mai adecvate personalității
intelectuale ale individului aflat la începutul a ceea ce se numește viața a
treia. Pentru că, înainte de retragerea la pensie, fiecare dintre noi trăiește
încă două vieți. În prima, omul are foarte puține șanse de a alege modul în
care-și va petrece ziua. Sistemul școlar e strict, se cere o instruire clasică
și doar spre sfârșitul adolescenței ți se oferă șansa de a te încadra pe un
drum profesional care-ți pare potrivit. Bineînțeles că, în acest punct al
vieții, capcana e deja întinsă, întrucât, în marea majoritate a cazurilor,
tânărul sau tânăra nu posedă încă instrumentele necesare pentru a alege acea
viitoare carieră căreia i se vor dedica pe parcursul unei foarte lungi perioade
de timp. La 18 ani, contactul cu viața nu oferă suficiente criterii de judecată
și discernământ, iar această realitate produce în multe cazuri grave
dezamăgiri, nu numai triste, dar uneori foarte greu de reparat.
O paranteză. În țara în care trăiesc de aproape o jumătate de
secol, serviciul militar obligatoriu, care se întinde pe o perioadă de până la
cinci ani, prezintă, pe lângă aspectul indezirabil, acela al pregătirii pentru
o conflagrație armată cu speranța că nu va veni, și un mare avantaj. În acei
ani de serviciu militar, tinerilor li se oferă posibilitatea unică de a
deschide ochii mari, de a judeca și cântări realitatea din jur, ceea ce
înseamnă că, măcar teoretic, tânărul israelian maturizat e mai puțin supus
erorilor de alegere a unei viitoare cariere.
Dar să ne întoarcem la derularea existenței umane, care continuă
cu ceea ce numim „a doua viață“, cea producătoare, eficientă, caracterizată
prin muncă asiduă, dar și prin aportul oferit societății, de la care fiecare
individ se așteaptă nu numai la cuvinte frumoase și aprecieri elegante, ci și
la o retribuire materială care să-i permită continuarea existenței ulterioare.
Modul în care individul își construiește cariera profesională în această a doua
parte a vieții e, de fapt, subiectul citatului. Dar, înainte de a mă referi la
acesta, să amintesc și viața a treia, cea de după retragere. În acest punct
crucial din viață, omul își pune întrebarea: ce urmează? Acesta e punctul în
care fiecare își poate continua activitatea doar în direcțiile dorite, lăsând
deoparte orice obligație profesională și încercând să se ocupe doar cu acele
aspecte ale vieții care îi pot oferi satisfacție. Presupun că ați sesizat
schimbarea terminologiei, de la „muncă“ la „activitate“.
Revenind la citatul nostru, cel care reușește să aleagă o
profesiune, o îndeletnicire care să răspundă cerințelor sale dar care să fie și
potrivită caracteristicilor sale individuale, nu va vedea în muncă o corvoadă,
ci va putea activa din plin, bucurându-se de fiecare clipă a activității sale.
În limba rusă, cuvântul „muncă“ se traduce „trud“, dar limba română a preluat
acest cuvânt și l-a transformat în „trudă“, ceea ce semnifică o cu totul altă
atitudine față de muncă. Truda e acea parte a muncii pe care nu o faci cu
plăcere, ci mai mult din obligație și, de aceea, prin definiție, ea nu-ți poate
oferi satisfacție.
Privind în jur, constat două aspecte interesante, în legătură cu
profesiile celor în mijlocul cărora mă aflu. Primul e cel inițial și fericit,
al alegerii cu succes a căii de urmat. În această situație, lucrurile par
simple de la bun început. Perfecta simbioză dintre dorințele individului și
ceea ce oferă profesia aleasă creează o atmosferă productivă, în care ambele
părți au doar de câștigat. Liniștea sufletească a profesionistului și
capacitatea sa de a produce depind într-o mare măsură de gradul de împlinire a
aspirațiilor individului. Exemplul care se cere amintit aici e cel al
cunoscutei savante italiene Rita Levi-Montalcini, descoperitoarea factorului de
creștere neuronală. Timp de mai bine de trei sferturi de secol, aceasta s-a
ocupat doar de studiile sale științifice și a folosit orice ocazie pentru a
explica importanța satisfacției profesionale ca motor al realizărilor
științifice. A trăit 103 ani și a fost activă, în domeniul ei de cercetare,
până în ultima zi a vieții sale.
Dar există și al doilea aspect, mai puțin plăcut. E vorba de
practicarea unei meserii sau profesii pentru care (în cel mai bun caz!) cel în
cauză nu are defel aptitudini sau atracție. În lumea medicală, această situație
nu e deloc rară. Tinerii medici sunt inițial atrași de un domeniu care li se
pare potrivit pentru așteptările lor și pentru capacitatea lor profesională,
dar, mai devreme sau mai târziu, realitatea le dovedește că s-au înșelat. Și
atunci, întrebarea care se pune e una singură: ce ar trebui să urmeze?
Soluțiile nu sunt simple. Părăsirea unui rezidențiat pe parcursul specializării
înseamnă nu numai recunoașterea unei decizii greșite, dar și o amplificare a
sentimentului de frustrare, de neîmplinire. Dar și cealaltă soluție, de a
continua un traseu profesional inadecvat, în speranța apariției unui complex de
împrejurări care să permită un „armistițiu“ cu propriile doleanțe nerealizate
nu pare a rezolva problema.
Calea de mijloc ar fi găsirea
unei nișe care să adăpostească așteptările profesionale ale individului, fără
să-l oblige să ia hotărâri eroice și ireversibile. Pot aduce aici exemple de
medici ATI nemulțumiți cu activitatea din sala de operație și care s-au dedicat
în întregime medicinii durerii sau îngrijirii pacientului din terapia
intensivă. Am cunoscut medici interniști care, în absența unei satisfacții
profesionale suficiente, au trecut în laboratorul de cercetări și au contribuit
direct la dezvoltarea unor idei științifice. În sfârșit, pot aminti și
interniști care s-au dedicat cardiologiei sau gastroenterologiei pentru că
medicina internă li s-a părut insuficient de atractivă în a crea un „adăpost“
profesional adecvat sau chirurgi ce s-au dovedit insuficient de dotați care s-au
refugiat pe tărâmul organizării sanitare, folosind cu succes o îndelungată
experiență la patul pacientului.
Mi se poate răspunde că o profesiune bine remunerată, care
permite individului (așa cum se spune în Israel) să cânte tot drumul spre
bancă, poate avea darul de a minimaliza conflictul intern și de a permite
individului să continue într-o meserie care nu-i aduce satisfacții
profesionale. Dar toate argumentele și exemplele de mai sus nu fac decât să
întărească concepția care pretinde individului o gândire profundă în acel
moment în care trebuie să-și aleagă drumul profesional. Mentalitatea, gradul de
civilizație și educație, dar nu mai puțin ocaziile pe care le oferă viața și
șansa sunt, de fapt, adevărații jucători pe acest teren îndeajuns de fragil,
care nu promite o victorie în fiecare caz.
„Alege
o profesie care să-ți placă și nu vei mai fi nevoit să muncești nici măcar o
singură zi.“ 