La
15 ianuarie, de Ziua culturii naţionale, în mod critic (la adresa unor factori
de decizie din cultura naţională) sau elogios (la adresa – mereu aceeaşi
sintagmă? – „poetului nepereche“), obişnuim să ne referim, în număr mai mare ca
în celelalte zile ale anului, la cultură şi la Mihai Eminescu. Cele mai multe
exprimări trimit, de regulă, la lucruri ştiute, noutatea fiind furnizată mai
ales de clipa în care vorbitorul grăieşte.
În acest an, al 13-lea din mileniul trei şi la începutul celui de al
24-lea de la schimbarea operată în 1989, când se poartă, printre altele, grija
activă faţă de semeni, manifestată atât prin cercetarea dosarelor din arhivele
fostei securităţi, cât şi prin întocmirea unor noi dosare, bazate pe urmăriri şi
înregistrări stupefiante, răsuflăm uşuraţi la aflarea veştii că şi Mihai
Eminescu a fost urmărit. Nu de oricine, însă, ci de organe specializate din
Austria şi Germania, pe lângă cele din România. Pentru că poetul participa la
întrunirile „Carpaţilor“ – întruniri cu caracter cultural dar şi politic, întrucât
ideea unirii ţărilor române era şi ea prezentă. O amănunţită cercetare a
respectivelor monitorizări, dar şi a vieţii trăite de poet, pe ani, zile şi
ore, se regăseşte, aflăm, într-o carte apărută recent sub semnătura Florinei
Ilis, prozatoare de mare talent, înzestrată şi cu un riguros spirit cercetător.
Din acest original volum de ficţiune amuzantă (un exemplu servit la radio este
felul jucăuş şi intimidant în care Caragiale îi sărută mâna frumoasei şi
cochetei Veronica Micle), bazată pe realităţi cunoscute amănunţit de autoare
dintr-o documentare care a durat şapte ani, apare un chip al lui Mihai Eminescu
oarecum diferit de cel zugrăvit de generaţiile precedente. Pentru că genialul
poet n-a scăpat de „urmăritori“ nici după moarte. Fiecare generaţie avea să
continue munca investigatorilor, cu câte un „dosar“ mai mult sau mai puţin
voluminos, intitulat „Mihai Eminescu“, în variantă proprie. Meritul prezentării
– lucidă şi entuziastă – al nou-apărutei scrieri îi aparţine lui Alex Ştefănescu.
La rândul său, criticul va mărturisi că scrie şi dânsul o carte despre Mihai
Eminescu – o filă din „dosarul“ acestuia, ce poartă amprenta anului 2013. Se
ocupă de versurile marelui poet, care nu era sărac, dar nici nu-l interesa bogăţia
materială şi, cu toate că era un bun cunoscător al mai multor culturi, apropiat
culturii germane, n-a ascultat totuşi sfatul lui Titu Maiorescu, de a-şi da
doctoratul, pentru că iubea prea mult poezia şi n-o putea neglija de dragul
îndeplinirii formalităţilor pentru obţinerea titlului de doctor. Un bun exemplu
privind felul în care Alex Ştefănescu înţelege să prezinte versul eminescian
este şi explicaţia pe care o dă aşa-zisului „pleonasm“ observat de un
„inginer“: „Cobori în jos Luceafăr blând...“, unde „în jos“ e socotit de prisos
după „cobori“, pentru că înseamnă acelaşi lucru. Alex Ştefănescu arată că,
dimpotrivă, folosirea acestui „în jos“ accentuează senzaţia de coborâre, că
însuşi poetul scrisese iniţial „Cobori din cer...“ dar efectul era mult mai
slab, cuvântul din vers şi cuvântul din vorbirea curentă nesupunându-se aceloraşi
legi. La întrebarea reporterului dacă s-ar mai putea naşte un poet de talia lui
Mihai Eminescu, Alex Ştefănescu răspunde afirmativ, arată însă că acela va
scrie cu totul altfel, într-un mod adaptat altui timp şi altor oameni, că
Eminescu însuşi n-a fost doar sunetul veacului său, ci el l-a şi influenţat pe
acesta, că a iniţiat chiar un stil de viaţă prin poezia sa, că a adus în
prim-plan iubirea – de natură, de trecut, de iubire –, creionând portrete şi
comportamente de îndrăgostiţi: iubita era palidă şi blondă, sărutul era un
eveniment. În fiecare dintre noi, cei de azi, persistă reminiscenţe de
eminescianism, preluat direct din poezie sau indirect de la consumatorii de
poezie, arată criticul, dar apar şi noutăţi: nu doar tenul frumoaselor e mai puţin
palid, ci şi sărutul scade în valoare, pentru că se pot vedea tineri care „se sărută
cu guma de mestecat în gură“.
După
fila de „dosar“ din mileniul trei, Teatrul naţional radiofonic ne invită să
reascultăm o înregistrare din secolul 20, cu „Făt Frumos din lacrimă“. Dătător
de optimism, basmul lui Mihai Eminescu întrevede posibilitatea naşterii şi renaşterii
unor fiinţe extraordinare (care luptă cu succes pentru soarta lor şi a
semenilor), din lacrimile omeneşti.
