Aşa cum aveam să aflu la Istoria medicinei, Hipocrate ne îndeamnă să îl respectăm ca pe un părinte pe cel care ne învaţă arta medicinei. Unul dintre cei mai prestigioși şi, totodată, originali dintre foştii mei profesori a fost acad. prof. dr. Grigore Benetato (1905-1972), şeful Catedrei de Fiziologie la Institutul de Medicină şi Farmacie, Bucureşti, actuala Universitate de Medicină şi Farmacie „Carol Davila”.

Ştiind că venea de la IMF Cluj, presupuneam, după nume, că ar fi fost un pic italian (ca mulţi ardeleni), dar el era basarabean, un pic grec (se pare că îl pierduse pe „s” de la sfârşitul numelui).

Era un savant de modă veche, erudit, dar cu concepţii foarte moderne, membru al mai multor societăţi savante din ţară şi din străinătate, director al Institutului de Fiziologie (înfiinţat la Bucureşti de prof. D. Danielopolu), membru al Academiei Române şi preşedinte al Secţiei Medicale a Academiei Române, membru al Academiei de Ştiinţe Medicale şi deputat în Marea Adunare Naţională.

Era iubit şi respectat de colaboratori şi de studenţi, fiind întotdeauna apropiat, sfătos, discret glumeţ, sub o înfăţişare „leonină” subliniată de profilul și de statura sa, scund şi voinic, precum şi de freza ca o coamă de leu. Coamă care i-a adus o întâmplare hazlie, dar care sublinia tragicomicul acţiunilor de educare forţată din acea vreme, cu mult înainte de cenzura internetului din prezent. De obicei mergea pe jos sau cu transportul în comun, de la vila sa din bulevardul Aviatorilor până la institut, la facultate sau unde avea treabă.

Dus cu forţa într-o frizerie

Când „echipele cetăţeneşti” conduse de miliţie au început să facă razii pe stradă ca să îi depisteze şi să-i pedepsească pe „hipioţi”, l-au găsit pe bulevardul Magheru, l-au luat pe sus şi, cu ocările de rigoare, l-au băgat într-o frizerie, unde i-au tuns scurt coama de leu. Mărturisea mai târziu: „Când m-am uitat în oglindă, nu m-am recunoscut”.

În acelaşi raid fusese depistată, printre mulţi alţii, şi o adolescentă elegantă şi frumoasă, cu fustă mini exagerată, pe care au imobilizat-o şi i-au adăugat hârtie albastră (cu care se înveleau caietele pe atunci) prinsă cu ace ca să aibă fusta regulamentară până sub genunchi.

Numai că tânăra şocată şi care plângea în hohote era fiica Excelenţei Sale Ambasadorul Marii Britanii la Bucureşti, care a declanşat un scandal diplomatic fără precedent, iar acţiunea de educare forţată a fost abandonată. Aşa că am avut plăcerea să am colege care purtau fuste mini şi cred că era cea mai frumoasă modă feminină. Noroc cu englezoaica...

Se „încălzea” la vorbă

Profesorul Benetato, ca un adevarat Maestru, ţinea cursuri foarte frumoase, două ore fără pauză deoarece se „încălzea” la vorbă, explica simplu, intuitiv, cu desene şi planșe, cu comparaţii şi cu mici pauze glumeţe pentru relaxarea auditoriului.

De exemplu, când a vorbit despre genetică (ştiinţă nou introdusă în programa universitară, după ce fusese blamată ca „pseudoştiinţă imperialistă, destinată să justifice superioritatea clasei exploatatoare asupra poporului”), a menţionat că el însuşi, când a avut copii, a sperat, conform legilor geneticii, că băiatul va fi inteligent ca el, iar fata va fi frumoasă ca soţia sa, „dar genetica a vrut invers”.

Dar când vorbea despre cercetarea ştiinţifică şi experimente, atrăgea atenţia să nu potrivim datele după teorie, aşa cum făcea la bătrâneţe regretatul său magistru.

Era foarte mândru că, la un important congres din străinătate, unde a prezentat cercetări proprii de imunologie prin care a vizualizat anumiţi anticorpi, un confrate american a spus că nu poate fi adevărat, deoarece pe atunci în România nu exista încă niciun microscop electronic.

Aşa că a explicat și tehnica de lucru, cu anticorpi specifici marcaţi fluorescent, pe care i-a văzut şi fotografiat la un vechi microscop cu fluorescenţă, și a fost aplaudat de auditoriu. Şi multe altele...

Iar la petreceri, când se întâmpla să aibă timp de ele, era atât de entuziast, încât spre bătrâneţe era aşezat între doi dintre
asistenţii săi, cu rol bine precizat.

Cercetări de fiziologie hiperbară

În 1968, an de cumpănă şi pentru România, s-au înfiinţat mai multe obiective strategice noi, printre care Centrul de Cercetări Ştiinţifice Medico-Militare, la Bucureşti, şi Grupul de Scafandri de luptă, la Mangalia. Fiind pasionat din studenţie de cercetările subacvatice, i-am propus profesorului Benetato (care se ocupase şi de fiziologie aeronautică) să fac la el în laborator cercetări de fiziologie hiperbară şi să îmi redactez lucrarea de diplomă acolo.

A fost mirat, dar foarte receptiv, am avut multe discuţii tehnice şi ştiinţifice, am planificat cu atenţie, m-am documentat. Aveam, deci, planul experimentului, dispuneam de şobolani, de culturi microbiene, de personal ajutător, practic de aproape tot ce era necesar.

Dar lipsea esenţialul: incinta hiperbară (camera de presiune sau barocamera) în care să introduc animalele de experienţă şi să le presurizez, cu aer sau cu oxigen, pentru a urmări comparativ influenţa asupra imunităţii prin analize de sânge, inclusiv „indicele opsono-citofagic” în dinamică, care era la modă atunci.

Aşa că, în clasicul stil românesc, am apelat la ajutorul familiei şi al prietenilor. Am transformat un „autoclav ITM cu pereţi dubli” în minibarocameră şi am început experienţele în podul Facultăţii de Medicină, deoarece fiind pericol de incendiu şi explozie, nu am avut acces în laboratorul catedrei. Profesorul îmi spusese, la prezentarea instalaţiei în laboratorul catedrei, ca să fie și instructaj de protecţia muncii: „Fii atent, că e periculos, mai ales când lucrezi cu oxigen. Pentru orice eventualitate, vei lucra în podul facultăţii, că studenţi mai am mulţi, dar laborator studenţesc am unul singur”.

Și am început experimentele, alergând pe scări de la laboratorul de fiziologie la pod și invers, cu escale la biroul profesorului ca să îl ţin la curent. Eram uimit de profesionalismul personalului auxiliar din laborator, care mă ajuta și mă învăţa tehnici de bază. Iar vacanţele nu erau întreruperi ale activităţii, cadrele didactice făceau cercetare profitând de lipsa studenţilor. Alte vremuri...

Relaţia ideală profesor-student

Rezultatele obţinute experimental au fost atât de interesante, încât au stat la baza lucrării mele de diplomă. Apoi am fost repartizat la Marină, iar profesorul Benetato a decis că, după acelaşi protocol, însă cu analize pe oameni, va fi teza mea de doctorat, cu el conducător știinţific.

Dar nu a mai fost să fie, deoarece în vara lui 1972, profesorul Benetato ne-a părăsit pentru totdeauna, la doar 67 de ani, iar eu am schimbat oarecum direcţia.

Am păstrat cu nostalgie referatul elogios pe care mi l-a făcut şi l-a semnat, deoarece este unul dintre profesorii care mi-au marcat în mod pozitiv traseul profesional şi formarea știinţifică, și cred că aceasta ar trebui să fie relaţia ideală profesor-student.

Citiți și: Gânduri în eternitate pentru un om generos