În timp ce ultima generaţie de mari
profesori de medicină ai secolului trecut îşi anticipa retragerea pregătind cu
grijă urmaşi talentaţi, o problemă supărătoare se ivise şi trebuia rezolvată.
De mai mult de două secole, mai toţi aceşti mari profesori se formaseră sub
influenţa Şcolii medicale franceze şi îşi practicau profesia considerând că
aceasta este în primul rând artă şi doar apoi meşteşug. Majoritatea dintre ei
erau francofoni, dar spiritul le era liber, posedau o cultură apreciabilă şi un
cult constant pentru celelalte arte.
Acest spirit liber avea două consecinţe. În
primul rând, abordările şi practicile altor şcoli de medicină erau reţinute cu
o rezervă elegantă. În al doilea rând, fiecare bolnav era insistent calificat
drept un caz individual şi un subiect care se impune a fi tratat cu inspiraţie şi
fler. Ca orice act artistic.
Se ajunsese în perioada când pe alte zone
se trecea la explorarea spaţiului cosmic şi începea aventura informaţională,
dimpreună cu penetrarea ordinatoarelor în palierele de mare impact. Evoluţiile şi
pragmatismul unor şcoli medicale convergente vor impune în unele discipline şi
domenii descoperiri fundamentale şi practici incontestabile. Noile teorii şi
tehnici medicale s-au calificat, fiecare după valoarea sa, fiind acceptate – cu
reţinere sau cu entuziasm – şi în Şcoala noastră, predominant francofilă. În
prima fază, ele s-au dispersat, dar destul de repede şi-au consolidat un statut
clar şi tendinţa de a se pronunţa cu autoritate pe unele discipline.
Astfel, s-a coagulat mica dar agasanta
problemă care a impus un efort consistent de limpezire ce continuă şi astăzi, însă
mai mocnit. Convergenţa terminologiilor specifice şcolilor medicale diferite:
noile definiţii şi formulări aveau un potenţial derutant şi exista riscul ca
practicienii să comunice între ei cu dificultate, iar bolnavii să nu mai
priceapă chiar nimic. Atunci a apărut una dintre cărţile de mare valoare ale
literaturii medicale româneşti: Dicţionarul medical.
Din anul 1970, corpul medical şi-a însuşit
acest important instrument de lucru şi a rămas cu el. Trei generaţii de studenţi
şi medici au ţinut această carte admirabilă permanent pe masa de studiu, ori
i-au rezervat locul cel mai bun de pe raft. Este, pentru fiecare dintre aceştia,
şi un rezervor sentimental, depozitarul unor amintiri legate de anii studenţiei,
de examene şi concursuri grele, praguri profesionale şi trasee importante ale
vieţii. Paginile acestei cărţi monumentale astăzi îngălbenite, pline de adnotări
şi trimiteri, scapă uneori o fotografie uitată, o frunză, o floare, o panglică,
un sens secret şi evocă un trecut conţinut într-un viitor care stă la dispoziţia
fiecăruia. Succesul acestei cărţi a arătat cât a fost ea de aşteptată şi de
necesară. De la prima apariţie, au mai fost lansate câteva ediţii. Pe de altă
parte, au apărut multe alte dicţionare medicale, dedicate unor discipline ori
pluridisciplinare, dicţionare multilingve şi o importantă deschidere la
site-uri apreciate în universul nelimitat dar inconstant al internetului.
Acel prim important dicţionar medical, ca şi
alte dicţionare laice, de altfel, deşi par a nu mai fi atât de frecvent
consultate, nu pot fi lăsate deoparte fără riscuri cel puţin... interesante.
Acum vreo doi ani, o doctoriţă afabilă şi sigură pe ea, la fiecare emisiune pe
care o gira la o staţie TV, îi invita invariabil pe apelanţi cu formula „poftiţi
la un consult la mine“ – la o consultaţie, de fapt. În cazuri destul de
frecvente, un respectabil cabinet medical este calificat de medicul care oficiază
acolo drept „clinică“ sau chiar „institut“, dacă este vorba de mai multe
cabinete sub acelaşi acoperiş. Sunt exagerări şi în sens contrar, când medicul
trimite bolnavul să fie „văzut“ şi de către un confrate, deşi presupune că
acesta va fi consultat, totuşi. Mai nou, se vorbeşte în argoul „din Bronx“
despre proceduri cu totul deosebite, pronunţate „chimo“, „chemo“ sau chiar
„cemo“, dacă nu cumva şi altfel. Practicieni cunoscuţi şi calificaţi au o reţinere
pudică să vorbească despre bolnavi şi le spun „pacienţi“, deşi toţi bolnavii, în
principiu, sunt nerăbdători să fie iarăşi sănătoşi. Nemaivorbind de faptul că şi
pacienţa aceasta a lor are o limită.
Putem avea faţă de acest fel de formulări
condescendenţa de a le considera drept automatisme, deşi ele sporesc şi
derutează. Dar pe acelaşi sistem se dezvoltă în terminologia de specialitate o
serie de referinţe şi plaje de limbaj care pot deveni şi inaccesibile, şi
absconse. Suntem departe totuşi de o babilonie, dar se adânceşte paradoxul că, în
timp ce tendinţa este de lărgire a accesului la îngrijirile medicale, accesul
la comunicare în cadrul sistemului este dificil şi complicat artificial. Arta
medicală este una de echipă şi pentru o evoluţie de succes este nevoie de
comunicare limpede şi exactă. A dezvolta şi în medicină un limbaj corporatist
din care nu se înţelege mai nimic, ori o păsărească fără conţinut nu poate fi
de vreun folos. Altfel (cum spunea ştiţi dumneavoastră cine) una vorbim, alta
fumăm.
N.
red.:
Trebuie amintit, în acest context, valorosul instrument lexical din domeniul
medical, alcătuit de bine-cunoscutul şi apreciatul nostru colaborator, dl prof. dr. Valeriu Rusu. Ajuns la ediţia
a patra (2010), monumentalul Dicţionar
medical în cauză aduce la zi terminologia medicală actuală şi clarifică
numeroase împrumuturi lingvistice recente utilizate în medicină.
