„Fiecare
seminție e dată pe pământ pentru ceva: ovreii pentru
înșelăciune, turcii pentru blestemății, noi românii, ca
să iubim, să cinstim și să suferim creștinește.
Și fiecare neam cu obiceele lui: israeliții citesc mult, grecii
vorbește mult, turcii au neveste multe, arabii au dinți mulți
albi, nemții fumează mult, ungurii mănâncă mult, muscalii
cântă și bea mult, englejii au gânduri multe, francezii scot la modă
multe, armenii taie la frunză multe, cerchezii au șireturi multe,
italienii taie la gogoși multe, sârbii macină multe și
țiganii mănâncă bătaie multă”, predica intempestiv un
preot în filmul românesc multipremiat „Aferim” – o adevărată lecție
de istorie, dar și de incorectitudine politică în România începutului
de secol XIX. Pentru preotul de la 1830 era simplu: fiecare rasă, fiecare
grup etnic avea o caracteristică clară și bine definită.
Lumea și oamenii care o populau erau desenați schematic, în
caracteristici simple, ușor de identificat și de extrapolat. Românii,
desigur, erau superiori multora, atât fizic, cât și moral.
Cercetarea antropologică și rasismul
Un
secol mai târziu, în anii 1930, noțiunea de „rasă” domina majoritatea
cercetărilor antropologice. Era o perioadă în care, peste tot în Europa,
politicile naționale se bazau din ce în ce mai mult pe teorii rasiale
și despre conservarea caracterului „specific rasial”. În acest context,
antropologia căuta dovezile necesare pentru a demonstra că
națiunea era organizată tot după principii rasiale și
ierarhice. Antropologii au încercat să identifice specificul biologic al
individului, măsurând cutiile craniene, înălțimea, analizând
culoarea ochilor și a părului și completând formulare
genealogice. Cercetătorii vremii au măsurat cranii și au fotografiat
oameni pentru a demonstra că dimensiunea și greutatea creierului,
forma capului sau circumvoluțiunile cerebrale diferă de la
bărbat la femeie și, mai ales, „de la rasă la rasă”.
Astăzi
știm că „rasele” umane pure, distincte din punctul de vedere al
materialului genetic, nu există. Dar antropologii de la începutul anilor
1930 credeau că fac știință – antropologia era
„știința despre om”. Majoritatea antropologilor din România acelor
vremuri aveau pregătire medicală. Ei au trecut de la studierea individului
sănătos sau bolnav la studierea grupului etnic sau a națiunii
per ansamblu în acest registru conceptual.
Treptat,
s-a format o adevărată obsesie pentru găsirea caracteristicilor
biologice ale românului, germanului sau ungurului. După 1920, această
obsesie pentru „tipologii rasiale” și „grupuri rasiale” i-a făcut pe
unii antropologi să devină naționaliști sau chiar
rasiști, pe măsură ce națiunea – inițial obiect de
studiu – a devenit treptat și obiectul loialității lor. De fapt,
ambiția antropologilor de a se implica în dezbaterile despre identitatea
națională în anii 1930 reflectă dorința generală a
cercetătorilor din toate științele sociale și umaniste din
acea perioadă de a dobândi o cunoaștere științifică ce
putea fi pusă în serviciul națiunii.
Scopul
principal al proiectelor de cercetare antropologică inițiate în
perioada interbelică era acela de a investiga populația „României
mari”, de a sonda complexitatea ei socială, culturală,
religioasă și biologică, explică Marius Turda, profesor la Oxford
Brookes University și autorul mai multor cărți și studii pe
subiecte privind rasismul și mișcarea eugenică. Credința
era că, prin identificarea factorilor sociali, culturali, religioși
și biologici care defineau evoluția istorică a românilor și
a celorlalte grupuri etnice – cum ar fi germanii, maghiarii etc. –,
antropologii vor putea formula răspunsuri științifice privind
caracterul național și identitatea etnică.
Știință și etnicitate
Până
în luna iulie, Muzeul „Mina Minovici” din București găzduiește
expoziția „Știință și etnicitate. Cercetarea
antropologică în România anilor ’30”, organizată de profesorii Marius
Turda (Oxford), Maria Techler-Nicola (Viena) și Adrian Majuru
(București).
Această
expoziție – realizată în colaborare cu Naturhistorisches Museum din
Viena, Austria, Centre for Medical Humanities, Oxford Brookes University,
University of Oxford și Arts & Humanities Research Council, Marea
Britanie – prezintă pentru prima dată publicului larg aspecte legate
de cercetarea antropologică din România anilor 1930. Pe lângă
materialele culese de antropologii români ai perioadei respective, precum
Francisc Rainer, Olga Necrasov, O. C. Lecca, Ion Chelcea și Iordache
Făcăoaru, expoziția include cercetarea austriecilor Josef Weninger,
Margarete Weninger, Eberhard Geyer, Dora Maria Könner, Robert Routil și
Albert Harrasser în satul șvăbesc Marienfeld (astăzi Teremia
Mare) din Banat, realizată în anii 1933 și 1934. Muzeul de istorie
naturală din Viena a pus la dispoziție acest material, fiind prima
dată când respectiva cercetare este prezentată publicului din
România. Materialul despre șvabii din Marienfield va fi acompaniat de un
altul legat de problemele biologice ale sașilor ardeleni din aceeași
perioadă, cu accent pe cercetările făcute de Heinrich Siegmund,
Alfred Csallner și Wilhelm Schunn.
Pe
lângă aspectul științific legat de cercetarea antropologică
a diferitelor comunități etnice din România, expoziția își
propune să familiarizeze publicul și tinerele generații cu
istoria antropologiei, considerând că o mai bună cunoaștere a
acestei istorii va fi utilă unei înțelegeri aprofundate a perioadei
interbelice în general și a dezbaterilor despre identitatea
națională și specific etnic în particular. „Este pentru prima
dată când publicul românesc va putea vedea exemple de cercetare
antropologică și rasială, care în anii interbelici au
reprezentat forma științifică a discuției despre
națiune. Astfel, expoziția își propune să familiarizeze
publicul larg și tinerele generații cu istoria antropologiei
românești. Sper să fie vizitată de cât mai multă lume
și, mai ales, de tineri, care astfel pot să vadă și să
cunoască o istorie ce nu li s-a predat la școală”, a
adăugat Marius Turda.
Expoziția
cuprinde trei părți: o prezentare generală a antropologiei
fizice din perioada interbelică și o descriere a acelor metode de
clasificare antropologică; o prezentare a grupurilor etnice din România
interbelică, pe regiuni istorice; și o prezentare a cercetărilor
făcute de școlile românești de antropologie din București,
Cluj și Iași. De asemenea, vor fi incluse materiale despre antirasism
în antropologie și expresii ale rasismului românesc de la începutul anilor
’40.
O istorie contextualizată
Istoria
ideologiei naționaliste, a antisemitismului și a ideilor rasiste în
România continuă să fie un subiect tabu – acea istorie care ne-a
influențat puternic din punct de vedere social, politic, cultural și
ideologic, dar despre care preferăm să nu vorbim. Desigur că,
din perspectiva zilelor noastre, sensurile date termenului de „rasă” în
perioada anilor ‘30 pot fi inacceptabile, dar ele trebuie văzute în
contextul istoric, social și politic al acelor vremuri. În plus, nu
trebuie neglijată seducția pe care ideea de naționalism
continuă să o exercite și în ziua de azi asupra multor români.
În
ultimii ani, discursul naționalist, care militează pentru
așa-zisa „protejare a valorilor naționale”, revine în forță
în Europa și în România. Este important să identificăm originea
acestor idei și concepții și este bine de știut că
acesta continuă, chiar dacă nu deschis, discursurile rasiste și
naționaliste ale perioadei interbelice, când protejarea
purității rasei și a specificului național era
integrată în politica oficială a majorității statelor
europene.
Biologizarea identității naționale – adică definirea națiunii ca o comunitate de sânge determinată de o moștenire ereditară specifică –, pe care mulți români o practică în prezent și de multe ori involuntar, își are originea în perioada interbelică și într-un ethos științific care a apărut atunci și care a dobândit o influență considerabilă în antropologie, sociologie și în cadrul altor discipline academice. Azi, când discuțiile despre națiune și despre specificul național continua să fie aprinse, este important ca teoriile rasiale și impactul lor în dezbaterile politice, culturale și științifice din perioada interbelică să fie prezentate publicului larg și tinerilor generații și discutate cu discernământ critic și empatie științifică: „Trebuie să fii empatic față de propriul trecut, să fii critic față de el, dar să-l iubești în același timp”, a conchis Marius Turda.
Dacă vrei să fii la curent cu tot ce se întâmplă în lumea medicală, abonează-te la „Viața Medicală”, publicația profesională, socială și culturală a profesioniștilor în Sănătate din România!
Titularii abonamentelor pe 12 luni sunt creditați astfel de:
Cookie-urile ne ajută să vă îmbunătățim experiența pe site-ul nostru. Prin continuarea navigării pe site-ul www.viata-medicala.ro, veți accepta implicit folosirea de cookie-uri pe parcursul vizitei dumneavoastră.
Da, sunt de acord Aflați mai multe