Cultură

Dacă acesta e sfârşitul, atunci trebuie să le vedem!

de Ilinca BELCIU - dec. 27 2012

Urmărește-ne pe Google News

Într-o perioadă în care sfârşitul lumii este „subiectul zilei“, Ilinca Belciu ne oferă un refugiu, invitându-ne să vedem nu nişte simple filme de sezon, ci „frânturi de viaţă în care ne regăsim cu toţii“. Rubrica: Ecran.

Noi suntem ceea ce creierul nostru vrea să fim. (Henry Marsh, Chirurgul englez)

Ştirile despre apocalipsă sau sfârşitul calendarului mayaş au devenit o profitabilă şi bombastică strategie de marketing, care îşi permite să vândă orice: de la cadouri de Crăciun, petreceri de Revelion ori excursii în lumea largă, până la cupoane pentru Rai (o superofertă promovată de Biserica Catolică din Assisi). În mintea şi închipuirea comercianţilor, nu există un moment mai potrivit şi prielnic pentru a promova aşa-zisele chilipiruri. Nu aş putea rata momentul de glorie pentru a promova câteva filme care merită toată atenţia şi tot interesul. Pentru că sunt frânturi de viaţă în care ne regăsim cu toţii, de care ne e teamă să vorbim, care poate nu ne schimbă radical viziunea asupra modului de a fi, dar cu siguranţă acţionează profund în noi, în fiecare dintre noi. Pentru că, în mintea mea, acest sfârşit al lumii nu înseamnă altceva decât înstrăinarea de noi, însingurarea în propriile gânduri. Nu sunt cele mai vesele poveşti, altfel unde ar fi farmecul vieţii ce se măsoară în jumătăţi de oră?

În urmă cu vreo patru ani, am descoperit-o pe Ursula Meier, o regizoare franco-elveţiană care explora într-o manieră fascinantă limitele umane, punctând conotaţii politice şi morale, în imagini sterilizate care spuneau mai mult decât orice. Acasă (2008) vorbea despre o familie care îşi ducea existenţa pe marginea unei autostrăzi proaspăt inaugurate. O lume întreagă văzută prin ferestrele unei case ce încet-încet se transformă într-un buncăr de apărare. O metaforă fascinantă despre haosul lumesc în care trăim. Anul acesta, a revenit la Berlinală cu un film la fel de puternic – L’enfant d’en haut/Sora (premiat de altfel cu Ursul de Argint). O poveste despre graniţele umane, dar la un alt nivel: Simon (Kacey Mottet Klein), un puşti de 12 ani, trăieşte într-un orăşel de munte, împreună cu sora sa, Louise (Lea Seydoux), inconştientă şi lipsită de simţul răspunderii, străduindu-se să îşi asigure minima existenţă. Şterpeleşte schiuri, mănuşi, ochelari de pe întreaga pârtie, pentru a le vinde ulterior şi a cumpăra

cele necesare supravieţuirii. Este un puşti atât de isteţ şi inventiv încât te amuză şi întristează deopotrivă prin strategia lui. Dar dincolo de toate astea, Meier radiografiază diferenţele şi contrastele crude dintre bogăţia celor care vin să îşi petreacă vacanţele în staţiunea montană şi sărăcia fragilă a celor doi copii. Sus, în vârful muntelui, cerul e senin, soarele străluceşte, în vreme ce, jos, camera murdară – pe care cei doi o numesc „acasă“ – este luminată sordid şi gri. Meier are un dar aparte în a construi drama familială. Un copil de 12 ani, maturizat înainte de vreme, pe post de mamă, tată, familie pentru sălbatica şi iresponsabila soră. Un film despre dragoste, supravieţuire, asumarea riscurilor şi a responsabilităţilor.

Dacă vă sună mult prea trist filmul Ursulei Meier, putem merge spre o altă zonă: My week with Marylin/O săptămână cu Marylin, cu Michelle Williams în rolul principal, genul de film biografic despre celebra artistă, o poveste care merge oricând, în orice condiţii. Cu o viaţă scurtă în cinematografele din România, filmul s-a lansat pe dvd şi nu este deloc de neglijat – explorează elegant şi cu multă emoţie şapte zile din complicata viaţă a lui Marylin.

Un alt film care vorbeşte despre sterilitatea existenţei, despre înstrăinarea în familie, despre oameni care se tem să se ataşeze este filmul lui Steve McQueen, premiat la Festivalul de la Veneţia în urmă cu un an – Shame/Ruşinea. Michael Fassbender din rolul principal este o adevărată descoperire: un bărbat incapabil să iubească, deşi suferă precum un câine, trăieşte drama unei boli cumplite – dependenţa. Un om care nu ştie să-şi trăiască intimitatea şi duce cu el povara ruşinii. Fassbender se pierde în rolul lui Brandon, iar

Carrey Mulligan, este halucinantă în rolul surorii care încearcă să îl salveze şi să şi-l apropie. Veţi vedea cea mai frumoasă (deopotrivă tristă) şi emoţionantă interpretare a melodiei New York, New York. Merită să-l căutaţi!

Şi pentru că topul acesta e unul atipic, nu pot trece cu vederea unul dintre documentarele care vă va modifica percepţia despre lume: Chirurgul englez este unul dintre cele mai apreciate, proaspăt lansat pe dvd în cursul lunii noiembrie. Proiectat şi premiat într-o mulţime de festivaluri din jurul lumii, inclusiv în programul One World România, filmul lui Geoffrey Smith, îl urmăreşte pe Henry Marsh, un neurochirurg englez care a ajutat în scop caritabil pacienţi ucraineni aflaţi în stadii mai mult sau mai puţin terminale. Documentarul, deopotrivă emoţionant, impresionant şi sfâşietor, ne aminteşte de Moartea Domnului Lăzărescu: de această dată avem înaintea ochilor şi minţilor sistemul medical ucrainean, la fel de problematic, fără prea multe resurse, care periclitează vizibil şansele pacienţilor săi – „chirurgia nu înseamnă doar altruism raţional. E un sport violent, un fel de acţiune căzăcească, un

act ucrainean de eroism“. Este unul dintre filmele care îţi provoacă mâhnire surdă şi dureri fizice, pentru ca în final să îţi aducă sublima iluminare. Henry Marsh este unul dintre cei mai minunaţi oameni de pe pământ, iar când spun asta nu exagerez absolut deloc: „Chirurgia e o treabă riscantă, dar neurochirurgia este de o sută de ori mai riscantă. E o răspundere, o răspundere morală. (…) Cum poţi să vezi o fetiţă care moare câte puţin din cauza unei tumori craniene, teoretic curabilă, fără să faci nimic? Cum poţi să-i spui: du-te şi mori? Ar trebui să faci ceva, indiferent de costuri sau de riscuri“. Mare parte din lucrul cu oamenii care nu puteau fi operaţi însemna oferirea de speranţă atunci când, de fapt, nu mai exista nicio speranţă. Şi astfel, Henry Marsh şi medicul ucrainean Igor făceau tot ce le stătea în putinţă să evite adevărul, încercând să nu mintă. Cel mai dificil şi dureros lucru! Teoria lui Marsh salvează o lume întreagă de la orice idei ori zvonistică puerilă despre apocalipsă: atunci când timpul nu mai are răbdare, ar fi bine să ne gândim ce putem face pentru a îmbunătăţi lumea, nu pentru a o schilodi: „Nu ştiu dacă o să mă gândesc la ceva când o fi să mor. Dar aşa cum văd lucrurile acum, cred că ceea ce contează cel mai mult e că am încercat să-l ajut pe Igor şi pe pacienţii lui… Ce-am fi dacă nu i-am ajuta pe ceilalţi? Nimic. Absolut nimic“. Un gând care transmite mai mult decât o mie de alte nimicuri…

La mulţi ani! Să aveţi un An Nou liniştit!

Dr. Vlad Eniu: „Muzica unește oamenii”

Armonii pentru suflet – eveniment caritabil la Cluj-Napoca

In Memoriam: Octavian Cosman

Arta lui Nicolae Vermont, între tradiție și modernitate

Despre dependențele tinerilor, cu Anghel Damian și Melania Medeleanu

Dinamică vizuală, în lucrările Marianei Casian

Abonează-te la Viața Medicală!

Dacă vrei să fii la curent cu tot ce se întâmplă în lumea medicală, abonează-te la „Viața Medicală”, publicația profesională, socială și culturală a profesioniștilor în Sănătate din România!

Tipărit + digital – 200 de lei
Digital – 120 lei

Abonare (digital) Abonare (print+digital)

Titularii abonamentelor pe 12 luni sunt creditați astfel de:

Colegiul Medicilor Stomatologi din România – 5 ore de EMC
Colegiul Farmaciștilor din România – 10 ore de EFC
OBBCSSR – 7 ore de formare profesională continuă
OAMGMAMR – 5 ore de EMC

Află mai multe informații despre oferta de abonare.

Dacă acesta e sfârşitul, atunci trebuie să le vedem!

Din aceeași categorie