Un post TV numit Da Vinci Learning. Un peştişor
roşu, uşor supraponderal, uşor exoftalmic, dar simpatic, vioi, desen animat într-o
apă desenată şi ea, dialoghează în franceză, lacom de cunoaştere, cu marea voce
ştiutoare, care vorbeşte din off. Cei doi vor reveni, repetat, între materiale.
Nu peste mult timp, peştişorul e înlocuit de
„Expresul exploratorilor“ (tot desen animat): un tren ce pare format din piese
găsite în oul cu surprize sau în pungile cu pufuleţi. El circulă cu o viteză
supersonică, şuieră şi vorbeşte în germană, iar exploratorii sunt Kati şi
Thomas, doi tineri dinamici, isteţi, care urmează să ne spună dacă pinguinii
sunt păsări sau peşti, de ce strălucesc fulgerele sau dacă noi oamenii putem
sau nu putem zbura. În plus, ne prezintă o ghicitoare: au pus pe masă trei
pahare goale şi trei pahare cu un lichid colorat în ele. Paharele sunt aşezate în
semicerc, la stânga cele goale, la dreapta celelalte. Problema cere să
alternezi paharele: gol – ne-gol, atingând o singură dată un singur pahar. Ceea
ce e foarte greu, nu? Promit să ne ofere mai târziu chiar ei soluţia. Acum cei
doi mănâncă. Kati vrea să ştie dacă se poate mânca stând în cap şi stă în cap.
Mănâncă ce-i dă Thomas. Şi bea (cu paiul). Cum se face că mâncarea şi băutura
urcă, împotriva gravitaţiei, şi ajung cu bine în stomac? Se prezintă imediat
schema şi explicaţiile. Din nou în tren. („Expresul exploratorilor“) Afară
fulgeră nonstop. Un copac lovit. De unde vin fulgerele? Cum se produc? De ce e
atât de frumoasă realitatea fulgerată? Urmează explicaţii. Din nou „expresul“.
Da, putem zbura, cu mijloace proprii, dar sunt necesare şi unele iluzii
optice... Pinguinii sunt păsări, nu peşti. Se prezintă „trucurile“ pinguinilor
ca să poată zbura prin apă. În final, li se spune colaboratorilor în frac „Danke schön“ şi mulţimea de bipezi cu
burţi albe pleacă dând aprobator din cap. Cum să vă faceţi un desen animat – se
simt datori cei doi să ne înveţe. Lucrează cu multe foi de desen şi cu un
aparat de fotografiat. Ca să pricepem, „joacă“ ei înşişi rolul desenelor, cu mişcări
descompuse, efectuate în roată dinţată. Se fotografiază reciproc, se pun pe
calculator, se montează, se vizionează. Apoi ne arată cum să procedăm cu cele şase
pahare: se ia, cu o singură mişcare, o singură dată, paharul ne-gol de la
mijlocul celor trei ne-goale, se varsă conţinutul lui în mijlociul celor trei
pahare goale şi revine, golit, la locul lui. Trebuie doar să ţii seama de
faptul că lichidele curg. Peisajul se schimbă, dar rămâne animat.
Prezentatorii sunt acum semnul întrebării (albastru) şi semnul exclamării (roşu).
Se agită frenetic şi vorbesc englezeşte. Urmează un documentar cinstit, adică fără
metafore şi alte jucărele, despre dinozauri. E urmat de mai multe istorii: a
alfabetului, a justiţiei, inclusiv istoria modurilor în care oamenii şi-au făcut
singuri dreptate. Vedem cum se restaurează locuinţa lui Händel şi citim pe
genericul BBC „Open University“. Aparţine, deci, acelei recunoscute universităţi
de televiziune care poate da şi diplome studenţilor ei.
„Mesaj în sticlă“ este un film din Canada.
Despre importanţa şi evoluţia comunicării. E pană de curent, n-ai telefon mobil
şi trebuie să comunici urgent ceva cuiva. Ce faci? Se arată cum necomunicarea
poate costa vieţi. Comunicarea a apărut anume ca să ne putem avertiza unii pe
alţii de iminenţa unor primejdii. Se trec în revistă tipuri de mesaje şi de
mesageri: un om care aleargă, semnale de fum, oglinda, un om călare, Pony
Express, porumbeii, mesajul din sticlă, telegraful, codul Morse, tam-tamul,
telefonul mobil... Am încheiat vizionarea cu un film de desene animate înfăţişând
viaţa şi creaţia lui Galileo Galilei.
Priveam cu încântare.
Mai sunt aşadar oameni de televiziune centraţi pe şcoală. Am deschis imediat
site-ul japonezilor de astăzi cu al lor „Japan Prize“ – concurs internaţional
de programe educative – unde şi noi, românii, luam cândva importante premii, cu
emisiuni destinate şcolii. În 2012, „Premiul Japonia“ arată impresionant, e
mult mai extins şi mai complex decât în anii de demult, semn că la japonezi
educaţia prin televiziune n-a fost acoperită de tsunami ca la noi, ci dimpotrivă,
a învins torentele ucigaşe. 
