Scria Petre Ţuţea că medicina este arta
vindecării care, teoretic, nu are limită. Cineva ar putea spune – nu fără o
anume îndreptăţire – că asta era pe vremea lui, că astăzi medicina devine, din
ce în ce mai mult, tehnologie, galopând de la o „generaţie“ la alta şi
conferind uneori accente dramatice însingurării omului. Ne încăpăţânăm să
credem că vindecarea rămâne şi o artă, câtă vreme omul va fi încă „un
necunoscut“, iar cuvintele întemeietoare ale lui Aristotel despre cele trei
leacuri – plantele, bisturiul şi cuvântul – îşi păstrează viabilitatea. Mai
ales cuvântul, prin care ne asemănăm cu Dumnezeu, care, prin Cuvântul Său,
„toate cu înţelepciune le-a făcut“. Scria psalmistul: „Cu cuvântul, Domnul
cerurile le-a întărit“ şi în altă parte „trimis-a Cuvântul Său şi i-a vindecat
pe ei“. În Cartea Facerii citim cum, în primele zile, Dumnezeu, prin Cuvânt, a
făcut lumea, cu toate ale ei şi, luând aminte, a constatat „că este bine“. La
sfârşit, l-a făcut pe om, dăruindu-i chipul spre a lucra asemănarea cu El şi
„ca să stăpânească tot pământul“; uitându-se din nou asupra întregii creaţii, a
constatat că toate „erau foarte frumoase“. Binele este o mărturisire a adevărului,
iar frumosul, spunea Platon, „splendoarea“ lui, după cum nu puţini cred că
frumuseţea va salva lumea. Salvarea este posibilă câtă vreme frumosul este
expresia măiastră a armoniei, ca o recuperare a unităţii din diversitate. Cum
vindecarea presupune o restabilire a echilibrului şi armoniei între toate câte
sunt ale omului, medicina îşi perpetuează caracterul de a fi o artă, iar
medicul află în creaţie o formă de restaurare a propriei armonii interioare,
mereu încercată de suferinţa semenilor săi, pe care se străduieşte să o aline,
dacă nu s-o vindece. Deloc întâmplător, cei mai mulţi medici aleg să-şi exprime
preaplinul sufletesc prin cuvânt – poezie, proză, filozofie chiar – apoi prin
imagine şi muzică. Sunt doar câteva impresii pe marginea lucrării Confesiuni
din culise. Antologia Cenaclului literar „Victor Papilian“ al cadrelor medicale
din Cluj, semnate de medicul Iustinian
Gr. Zegreanu (Ed. Napoca Nouă, 2013). Cartea este mai mult decât o
antologie, cuprinzând şi o anchetă la care participă medici-scriitori de la
cenaclul clujean, cei care îşi împart viaţa între medicină şi scris, simţind că
şi astfel se împlinesc şi se afirmă în umanitatea lor, pentru care „nimic din
ce-i uman nu le rămâne străin“. O fac cu seriozitate şi temeinicie, pentru că
au ceva de spus semenilor; o fac cu responsabilitate, spre bucuria comunicării
autentice. Răspunsurile lămuritoare sunt întregite de fragmente din scrierile
celor chestionaţi. Loc de complexe nu prea aflăm, câtă vreme medici profesionişti
scriitori există, scriitori profesionişti care să fie şi medici nu prea ştim. E
o nuanţă asupra căreia s-ar cuveni să luăm aminte, cu atât mai mult cu cât din
răspunsuri înţelegem că între cele două îndeletniciri nu există contradicţie,
ci o relaţie de reciprocă îmbogăţire.
Autorul şi-a ales călăuză cuvintele lui
Scott Fitzgerald: „Nu scrii pentru că vrei să spui ceva; scrii pentru că ai
ceva de spus“. Acest „ceva de spus“ este provocat de cele zece întrebări abil
formulate pentru a pătrunde în labirintul personalităţii fiecăruia dintre
medicii-scriitori chestionaţi. La rândul lor, textele sunt selectate cu atenţia
cuvenită unui moment aniversar – în 2013, cenaclul clujean a împlinit 35 de ani
de existenţă, iar semnele pentru viitor sunt încurajatoare. Sistematic, întrebările
privesc actul în sine al scrierii, ca nevoie care, pentru a se împlini,
presupune vocaţie, dar şi unele condiţii „de lucru“. De fapt, „vocaţia“ este
numitorul comun al celor două îndeletniciri – anume vocaţia de a te face
folositor omului. Or, suferinţa, boala de orice natură perturbă echilibrul,
zdrenţuieşte unitatea şi întunecă unicitatea omului. Nu ştim dacă există
imunitate la suferinţă, însă e cert că ea şlefuieşte, în feluri diferite,
personalitatea pacientului, dar şi pe cea a medicului, care resimte
dezechilibrul bolii ca un eşec existenţial şi stăruie a reda celui suferind
integritatea, pentru care îşi asumă responsabilitatea. Arta este atunci şi un
excelent mijloc terapeutic, ce dă putere medicului să-şi ducă misiunea asumată
mai departe. Bunăoară, Laura Potop a găsit potrivit să se exprime prin culoare şi
linie într-o alcătuire poematică, convinsă că „Pictura este un act dureros de
realizare a unui echilibru între viziunea interioară, virtuozitate şi mister“,
iar reproducerile care împodobesc cartea o ilustrează cu măiestrie. Sub
genericul „pasiune, iubire sau dorinţa de a comunica lumii ceva“, cititorul
este invitat să-i cunoască mai bine şi cu folos intelectual şi afectiv pe
Tiberiu Bălcescu, Cristian Bârsu, Mariana Floarea, Ştefania Kory Calomfirescu şi Eugenia Nicoară. Abia
simţit este creată o atmosferă a stării de creaţie (în cele din urmă şi actul
medical poate fi asociat cu unul de creaţie) şi, ca într-un joc secund,
atmosfera Clujului intelectual, care mai păstrează abia desluşit farmecul de
odinioară. În cele din urmă, cele două îndeletniciri se regăsesc într-o a
treia, specifică omului, şi pe care Ştefania Kory Calomfirescu o defineşte ca
„meseria de a dărui“.
Cristian Bârsu şi-a ales ca moto un citat
din cea de a doua Epistolă către Timotei a Sfântului Apostol Pavel: „Dumnezeu
nu ne-a dat duh de temere, ci de putere şi de iubire şi de minte-nţeleaptă“.
Ideea este dezvoltată cu erudiţie şi eleganţă în expozeul „Colaborarea minţii
cu inima“, care se distanţează de neurocardiologie pentru a se angaja într-o
dezbatere de larg interes – relaţia dintre religie şi ştiinţă. O face printr-un
recurs generos la ştiinţă şi teologie, pentru a arăta că „mintea nu este numai
un atribut definitoriu al creierului, ci poate fi apreciată ca o energie a
inimii, care în perioada embrionară este transferată creierului“. Atunci,
„coborârea minţii în inimă“ are semnificaţia „unei reîntoarceri la origini“,
după cum, am adăuga, îndemnul „Sus să avem inimile“ trimite la Cuvântul „prin
care toate s-au făcut“. Cert este că unitatea lor reprezintă o „modalitate de
dezvoltare a vieţii spirituale“ şi, de ce nu, de refacere a echilibrului interior,
luminând căutarea drumului spre realizarea unei armonii exterioare.
Autorul cărţii, care este şi preşedintele
Cenaclului „Victor Papilian“, se supune aceluiaşi chestionar şi răspunsurile
sale sunt cristalizate în cuvintele: „Posedăm un crâmpei de dumnezeire în noi,
pentru că altfel nu am putea crea“. Mai mult, scrisul este şi o formă de a
„exorciza demonii interiori“, o formă de „purificare“ prin comunicarea cu
semenii, şi, în ultimă instanţă, „un mod de supravieţuire“. Sau, mai degrabă,
de supra-vieţuire, de trăire într-un spaţiu unde să încercăm (unii au şansa să şi
reuşească) să ne sustragem implacabilei legi a entropiei. „Murim de atâta
absurd şi venin / Murim de cât suntem de cruzi / Murim de cei ce-n urma noastră
vin / Murim în gaură de şarpe sau în cer / Murim în fiecare dimineaţă / Şi ne
simţim atâta de stingheri / Că trebuie să ne trăim a noastră viaţă“.
Dar,
cum vedem în fiecare zi, de când creaţia se supune cu o docilitate compromiţătoare
legilor pieţii, de când valoarea este echivalată nepermis cu succesul (bine
regizat), „publică prea multă lume care nu are ceva de spus“. Fiecare dintre
medicii scriitori din această antologie are ceva de spus şi o face cu
„uneltele“ lui. Şi chiar dacă nu au întotdeauna timp să migălească pe
manuscris, se consideră datori să-şi desăvârşească actul medical în creaţia
artistică, pentru ca darul său să fie tămăduitor pentru trup şi pentru suflet.
