Competiția
și adaptarea continuă a învățământului medical superior la ceea ce înseamnă nou
în medicină poate aduce plusvaloare în procesul de formare a viitorilor medici.
Universitatea de Medicină și Farmacie „Carol Davila” București a creat un
concept propriu de competiție și de atragere a tinerilor români către
facultățile sale, în dauna unor venituri suplimentare pe care un număr mai mare
de studenți străini le-ar asigura. Acad. Ioanel Sinescu, rectorul UMF
„Carol Davila”, explică esența acestui concept, precum și câteva elemente care
vor defini congresul pe care UMF îl organizează în perioada 29–31 mai la
Palatul Parlamentului.
– Este
adaptată UMF „Carol Davila” vremurilor actuale în ceea ce privește pregătirea
studenților? Pregătiți medicii viitorului?
– În
mod cert, suntem adaptați la învățământ medical performant de secol 21. Nu pot
spune că este de ajuns, pentru că lucrurile se schimbă așa de repede încât
instituția trebuie să fie suficient de elastică, la fel cadrele didactice, iar
strategia universității astfel concepută încât de la un an la altul să se
adauge ceea ce este nou. Este absolut necesar, chiar dacă nu poți aprofunda
pentru fiecare specialitate tot ce apare mai nou și mai răsunător, dar
noțiunile trebuie măcar menționate. Studentul află despre ele astăzi, iar când
va deveni rezident sau specialist s-ar putea ca noțiunea acum nouă să devină
atunci standard în specialitate.
– Dar
aceste noutăți trebuie cunoscute în primul rând de cadrele didactice.
–
Suntem obligați să fim la zi cu tot ceea ce înseamnă standardul specialității,
din postura de medici, dar mai ales din cea de cadre didactice, atunci când
diseminăm cunoștințe pentru studenți, rezidenți sau chiar pentru medicii
specialiști care vin la diverse cursuri sau la manifestările noastre
științifice. Nu putem face afirmații numai în baza științelor medicale de acum
20 sau 30 de ani. E drept, unele sunt valabile și astăzi, dar altele – cele mai
multe – s-au schimbat sau au ieșit din prim-plan. Suntem într-o evoluție
continuă. De altfel, suntem obligați să îndeplinim în fiecare an criteriile de
practică medicală, cu ore de educație medicală continuă. Dacă ești cadru
didactic, treci și prin formarea continuă de la postura de asistent, până la
cea de profesor. Și pentru profesor apar lucruri noi, pe care trebuie să le
afle, să le preia, să le încadreze în noțiunile de bază ale specialității și să
le dea amploarea pe care acestea o impun la momentul respectiv, fără exagerări,
omisiuni sau minimalizări.
Biologia celulară, în
prim-plan
– La
universitatea pe care o conduceți cum au evoluat lucrurile din acest punct de
vedere?
–
Pentru disciplinele preclinice care au lucrări practice (anatomia, biochimia,
biofizica, biologia celulară etc.), în urmă cu cinci-șase ani nu erau cursuri
atât de aprofundate cum sunt astăzi. Dacă ar trebui să punem ceva în
prim-planul științelor biomedicale, vom pune, neîndoielnic, biologia celulară.
Acolo, în momentul de față, se descifrează multe dintre necunoscutele
medicinii, începând cu genomul uman. În prezent, studenții nu se mai opresc la
nucleu, pătrund în el, îi descifrează componentele, iar pentru anumite boli li
se și exemplifică diverse gene sau brațe ale unui cromozom, unde se găsesc
locusuri care mai târziu pot determina o anumită boală. A vorbi despre
standarde mai puțin corespunzătoare este ceva ce nu trebuie să se mai întâmple.
Nici în medicină, dar nici în alte domenii. Dacă România a intrat în Uniunea
Europeană, trebuie să depună eforturi pe toate planurile să îndeplinească
standardele europene. Eu sunt de-a dreptul îngrijorat de faptul că suntem
considerați o țară de mâna a doua. Din punctul de vedere al resursei umane,
lucrurile nu stau așa. La sfârșitul perioadei de studii de licență, studenții
din România – și aș putea să exemplific cu cei de la „Carol Davila” – sunt mai
bine pregătiți în comparație cu studenți care fac aceleași studii la
universități prestigioase din Europa de Vest sau chiar din America de Nord.
Studenți de-ai noștri, care își iau diploma de licență, pleacă și se angajează
în studii de rezidențiat sau în cercetare în cele mai avansate discipline și centre
medicale din lume, unde fac față cu brio și chiar sunt remarcați. E drept, nu
toți cei care sunt foarte buni pleacă, unii rămân în țară, prin decizia lor de
a face ceva în locul în care s-au născut. Dacă România ar fi Germania, fără
îndoială că dorința de a pleca ar fi mult mai mică sau deloc.
Rolul medicului în
societate
– Îi
putem opri pe cei care vor să plece? Ar fi bine să-i oprim?
– Ar
fi bine să-i oprim, dar nu putem. Pentru că, odată intrată în comunitatea
europeană, România trebuie să asigure și dreptul la libera circulație a
persoanei. Putem, în schimb, să conștientizăm rolul medicului în societate, iar
societatea să facă în așa fel încât medicul să poată să se dezvolte în această
țară. Societatea să-l recunoască, să-l răsplătească, iar locul lui să fie cel
pe care îl merită. Sunt multe segmente profesionale în România cu retribuții
foarte mari, ce nu se pot compara cu profesia medicală. După mine, segmentele
de prim-plan într-o societate sunt educația, sănătatea și justiția. Comunitatea
trebuie să regândească locul profesorului și al medicului. Părerea mea este că
avem nevoie de toate categoriile profesionale, dar fără îndoială că există
diferențe. Dacă ne referim la universitatea noastră, trebuie să facem eforturi
ca fiecare absolvent să obțină nivelul maximal al pregătirii lui.
Comportamentul nostru instituțional să fie riguros și în același timp mai dens
față de cei care se adaptează mai greu la volumul de cunoștințe pe care trebuie
să-l asimileze în timpul studiilor de licență. De asemenea, aceștia trebuie să
fie evaluați riguros și notați corespunzător.
– Care
este situația, din acest punct de vedere, la UMF „Carol Davila”?
–
Numeroși absolvenți de liceu dau concurs de admitere la universitatea noastră,
dar nu reușesc să intre pe locurile cu bursă decât în jur de 450. Primii 200 de
candidați de sub linia locurilor finanțate de la buget intră cu taxă. „Carol
Davila” pierde aici, pentru că, dacă am da aceste 200 de locuri la modulul de
engleză și am lua studenți străini, am câștiga din punct de vedere
material. Taxa pentru studentul străin este de 6.000 de euro pe an, pe când
taxa pentru un student român este de 9.000 de lei, adică aproape 2.000 de euro.
Am preferat să pierdem acești 4.000 de euro pentru fiecare student român,
întrucât putem crește competitivitatea. Am crescut-o, în condițiile în care la
noi afluența de candidați străini este mare. Noi dăm concurs de admitere
inclusiv pentru străini, nu îi putem admite pe toți – doar 300 pe an, conform
evaluărilor ARACIS, deși am putea foarte bine să luăm 500.
Rigoarea crește
valoarea
– Este
suficient pentru creșterea competitivității?
– Da,
până la un punct. După primul an de facultate se face ierarhizarea după medii.
Dacă un student a intrat pe loc la buget și nu se clasează în primii 450,
pierde bursa. Este o competitivitate întreținută. Am impus competiția în dauna
veniturilor proprii ale universității. Este singura universitate de medicină și
farmacie din România care urmează o astfel de strategie.
– Dar
apoi studenții ajung în clinici diferite și pregătirea lor nu este unitară. Ce
faceți în aceste situații?
– Am
sesizat acest lucru. Noi avem obligația să ridicăm standardele și să le
omogenizăm. Nu este permis ca unii să ajungă în clinici în care se învață mai
mult, examinarea este mai riguroasă, dar iau note mai mici, iar în alte clinici
se învață mai puțin, rigoarea la examen este mai diluată și notele sunt mai
mari. Când calculăm mediile, studenți care învață mai puțin pot avea medii mai
mari și iau bursă, iar cei care învață mai mult iau medii mai mici și pierd
bursa. Vrem să limităm aceste erori prin rigoarea universitară și printr-un
volum similar de noțiuni, indiferent că disciplina este într-un spital sau
altul. Pentru aceasta, cursurile noastre sunt unice pe disciplină, la fel și
noțiunile de la stagiul practic, iar evaluarea la examene folosește
bibliografie unică și metodologie similară.
Recunoașterea
limitelor
– Un
aspect des invocat în spitalele din România este comunicarea deficitară dintre
medic și pacient. La UMF București se încearcă ceva pentru diminuarea acestui
fenomen?
– Se
face deja. Avem cursuri de comunicare – opționale, e drept – dar și discipline
care se ocupă de formare profesională, de pedagogie, unde, printre altele,
studenții primesc noțiuni de comunicare, de relații între ei, în cadrul
colaborării medicale și între ei și bolnavi. Avem multe de recuperat în
domeniul comunicării medic–pacient. Asta presupune ca tu, medic, să ai resurse
interioare pentru o astfel de comunicare, să fii instruit și să înțelegi
suferința bolnavului. Trebuie să fii suficient de așezat profesional și de
profund încât să recunoști când nu poți să faci totul, de la A la Z, să-ți
recunoști limitele și greșelile. Medicul, cu cât este mai puțin experimentat,
cu atât va recunoaște mai puțin că nu reușește să facă totul sau că nu a făcut
ceea ce trebuie. Cu cât este mai instruit, medicul conștientizează limitele
medicinii, ale specialității lui, dar și ale sale, personale, și ale colegilor
săi. Cred că facultatea face cam jumătate din cât ar trebui să facă, după
standardele pe care eu le înțeleg în momentul de față. Avem de îmbunătățit și
acest aspect și de adus la un nivel mult mai bun și mai aproape de ceea ce
trebuie să fie în zilele noastre.
– Ce
vă reține să faceți asta?
– Nu
avem rețineri speciale, dar programa curriculară este foarte încărcată. Lucrăm
la ea, dar nu ține numai de noi, ține și de ARACIS și de Ministerul Educației.
Când am fost student, am dat 35 de examene în facultate. Acum sunt 55. S-au
adăugat o serie de discipline care nu ar trebui să aparțină învățământului
curricular, iar altele au perioade prea lungi de studiu. Au apărut și
specialități noi în programa curriculară, care acum trei decenii nu existau.
Chirurgia plastică și reparatorie, de exemplu, însemna pe vremuri doar un curs
despre arsuri inclus în disciplina numită chirurgie. În prezent, chirurgia
plastică, reparatorie și reconstructivă este absolut necesară în toate
specialitățile – sunt noțiuni pe care studentul trebuie să le primească din
facultate. Problema este că studentul trebuie să primească și noțiuni de
chirurgie generală, neurochirurgie, chirurgie toracică și așa mai departe. Unde
le includem? În timpul unui program curricular putem avea maximum 5.500 de ore.
În dauna căror discipline să le facem loc? Noi acționăm asupra curriculei an de
an, cu mici modificări – nu scrie în curriculă că, de exemplu, chirurgia
trebuie să aibă cinci sau șase săptămâni de stagiu. Noi încercăm să ne
poziționăm în așa fel încât să acoperim optim pregătirea studenților în
perioada curriculară, pentru a obține cât mai multe noțiuni din cât mai multe
discipline, care să le și folosească după aceea. N-o să le supraîncărcăm
programa cu ore de curs suplimentare și cu discipline care mai târziu vor avea
o pondere mai mică în ceea ce înseamnă configurația lor profesională, de medici
în diverse specialități.
Valoarea producției
științifice trebuie să primeze
– Pe
plan internațional cum vă situați? Ce colaborări are universitatea?
–
Avem colaborări cu peste 90 de universități din Europa și din lume, avem
contracte instituționale. În cadrul programului Erasmus, stăm foarte bine în
zona europeană și, pe unele segmente, extraeuropean, în cadrul contractelor pe
care le avem cu universitățile din afara României. Anul acesta, vom încheia
contracte instituționale și cu două universități din Rusia, una din Sankt
Petersburg și una din Moscova. Ei ne-au solicitat astfel de colaborări
instituționale. Trebuie precizat că Rusia, în toate domeniile, are universități
și centre de vârf performante. Sunt reprezentativi și foarte competitivi.
– Cum
se poziționează universitatea în cercetarea științifică?
–
Cercetarea științifică este zona cea mai dedicată a universităților românești –
și a noastră. La majoritatea universităților, însă, altele decât cele de
medicină, există cursuri, lucrări practice și examene. La medicină, există
cursuri, lucrări practice, dar mai există și rezidenți și, nu în ultimul rând,
bolnavi. După activitatea didactică propriu-zisă, noi, cei din disciplinele
clinice, suntem nevoiți să alocăm timp și pentru bolnavi. Timp care, în
celelalte universități, este alocat cercetării științifice și publicisticii.
Noi trebuie să dăm prioritate pacienților, pentru că avem responsabilitatea
lor. Putem folosi patologia clinică și ca material didactic pentru studenți și
rezidenți, dar avem și obligația de a diagnostica și de a trata pacienții. Or,
asta înseamnă un timp suplimentar, deloc mic, clinicile universitare fiind
aglomerate cu patologia cea mai grea din teritoriile arondate. Suntem
dezavantajați din acest punct de vedere, mai ales că stabilirea clasamentelor
universitare se face numai pe baza parametrilor scientometrici. Nu te întreabă
nimeni câți pacienți ai operat și câți ai salvat, ci dacă ai scris articole
ISI. Problema este că articolele ISI și indicele Hirsch nu ne garantează că
putem trata pacienții. Alergăm într-o direcție falsă. În Franța, în Italia, nu
vorbește nimeni de ISI. În Olanda, importanța articolelor ISI este altfel
evaluată. În orice țară, în lumea academică, producția științifică trebuie
evaluată corect, în funcție de specialitate. Nu producția științifică, ci
valoarea ei trebuie să conteze.
–
Și cadrele didactice au nevoie de publicații ISI ca să promoveze.
–
Criteriile de promovare, așa cum sunt ele acum, sunt exclusiv publicistice.
Nici măcar proiectele de cercetare nu sunt luate riguros în calcul, ci doar
publicațiile în reviste cu impact. Nu te întreabă nimeni cât de bun ești în
disciplina ta, ce valoare ai în poziția de cadru didactic și de formator și,
dacă ai o disciplină clinică, în ce măsură ești implicat. Pentru că poți să fii
un chirurg sau un internist de valoare medie, dar ai ajuns profesor pe criterii
de alt fel. În America, se face diferența între profesorii care se ocupă de
cercetare și profesorii care se ocupă de studenți, rezidenți și bolnavi. Pentru
că nu poți să le faci pe toate în aceeași măsură, să fii foarte bun clinician
și foarte bun cercetător în același timp. Ziua are pentru toți doar 24 de ore.
Criteriile de promovare trebuie armonizate cu instituțiile în care ființează
cadrele didactice și care, într-un fel sau altul, trebuie să fie riguroase, dar
adaptate nu pentru SUA, ci pentru România.
Noul campus
universitar
– Care
sunt punctele slabe ale UMF „Carol Davila” în anul 2017?
–
„Carol Davila” este cea mai veche și, totodată, cea mai prestigioasă
universitate din România. Clădirea din Cotroceni a Facultății de Medicină a
fost dată în folosință în anul 1903 – este un monument istoric, o clădire
extraordinară. Însă a fost construită și concepută pentru patru sute de
studenți. Acum sunt patru mii. După două cutremure mari și 114 ani de la
inaugurare, clădirea a ajuns neîncăpătoare, nu mai este modernă, nu mai poate
face față cerințelor actuale ale studenților români și străini. Este nevoie de
un campus universitar și demersurile pentru construirea lui sunt în stadiu
avansat – va fi un campus universitar modern, pentru toate facultățile, cu
cămine pentru anii preclinici, institut de cercetări științifice pentru toate
domeniile biomedicale, în colaborare cu instituții prestigioase din România și
cu institute de cercetări din țară și din străinătate, terenuri de sport și de
agrement, bazine de înot, totul pe o suprafață de 50 de hectare. Adiacent
campusului, la o foarte mică distanță, se va construi spitalul european „Carol
Davila”, cu trei mii de paturi, modern, încăpător, în care vor fi mutate foarte
multe dintre colectivele disciplinelor care lucrează acum în diverse spitale
din București. Se lucrează la acest proiect, încă nu avem toate aprobările, dar
totul este identificat în momentul de față și sunt demarate discuțiile cu
guvernul și cu Uniunea Europeană. Finanțarea se va face din fonduri europene.
Dar, până se ridică acest campus, Medicina, Medicina Dentară și, probabil,
Farmacia se vor muta într-o altă clădire. Demersurile sunt într-un stadiu
avansat pentru preluarea altor spații și dezafectarea spațiilor de învățământ
din Facultatea de Medicină, unde trebuie să intre firme de construcții, pentru
consolidare și reconfigurarea spațiilor. Facultatea de Medicină trebuie să
rămână mai departe mândria universității noastre.
Trei zile de știință
și două seri speciale
– Congresul
UMF a devenit deja un eveniment de referință pentru finalul de primăvară. Anul
acesta se va desfășura în perioada 29–31 mai. Ce ați pregătit pentru cei
aproximativ trei mii de participanți?
–
Este cel mai mare congres științific din România, fără taxă de participare și
cuprinde toate specialitățile medico-dentare și farmaceutice. Vor participa
studenți, rezidenți, cercetători științifici, cadre didactice, medici de
familie, medici de alte specialități etc. Va participa la congres și
academicianul Günter Stock din Germania, președintele ALLEA (All Academy
European Asociation), doctor honoris causa al universității noastre, din
noiembrie trecut. De asemenea, vor veni alte șase mari personalități din
diverse domenii – cardiologie, chirurgie urologică, neurologie, farmacologie –
din instituții europene prestigioase, dar și din afara Europei, și vor primi
titluri onorifice din partea UMF „Carol Davila”.
–
Cine sunt aceste șase personalități și ce le recomandă?
–
Profesorii Jens Rassweiler, Arnulf Stenzl și Petar Seferovic vor primi titlul
de doctor honoris causa în prima zi a congresului, la ceremonia de deschidere,
la care vor participa președintele Academiei Române, miniștrii educației,
cercetării științifice, respectiv sănătății, alături de alți oficiali de la
Președinția României, de la Senatul României. Vor fi alături de UMF „Carol
Davila” și prof. univ. Sorin Câmpeanu, președintele Consiliului Național al
Rectorilor, prof. univ. Mihnea Costoiu, rectorul Universității „Politehnica”,
și prof. univ. Mircea Dumitru, rectorul Universității din București. La
sfârșitul lucrărilor din ziua a doua, vor primi această distincție profesorii
Andreas Leithner, John P. Bilezikian și Bengt Winblad. M-ați întrebat ce le
recomandă. Profesorul Jens Rassweiler a fost primul chirurg german care a
efectuat o nefrectomie laparoscopică în 1992; în 2016, a primit medalia
Gustav-Simon din partea Societății de urologie din sud-vestul Germaniei.
Profesorul Arnulf Stenzl este șeful departamentului de urologie de la
Universitatea din Tübingen, Germania. Profesorul Petar Seferovic este
președintele ales al Societății europene de cardiologie, predă la catedra de
medicină internă din cadrul Universității de Medicină din Belgrad și este
președintele Societății de insuficiență cardiacă din Serbia. Profesorul Andreas
Leithner este șeful departamentului de ortopedie și chirurgie a traumelor de la
Universitatea de Medicină din Graz, Austria, și secretarul Societății europene
de oncologie musculo-scheletală. John P. Bilezikian este profesor de medicină
și de farmacologie la Universitatea Columbia, vicepreședinte al departamentului
de medicină pentru educație și cercetare internațională și directorul
programului metabolic pentru boli osoase la Centrul medical universitar
Columbia. Profesorul suedez Bengt Winblad este directorul unității de studii
clinice de la clinica de memorie a Spitalului Karolinska și directorul
centrului pentru diagnosticul și terapia precoce în bolile neurodegenerative.