În medie, într-o gardă, medicii din
România lucrează continuu, fără pauză, peste 30 de ore, uneori chiar mai mult.
Principalele efecte sunt oboseala accentuată şi creşterea semnificativă a
riscului de erori profesionale.
La medicii care fac gărzi, stresul este o
realitate vizibilă cu ochiul liber, spune dr. Vasile Daraban, intensivist la
Spitalul Judeţean de Urgenţă Zalău. El consideră că numărul mare de cazuri,
insuficienţa personalului de specialitate, dotările slabe sau puţinele
medicamente disponibile duc la nevroză surdă, ostilitate în creştere faţă de
profesie, „până la urmă, răsfrântă asupra bolnavului nevinovat pentru toate
metehnele care domină peisajul medical românesc“. Dacă socotim numărul şi cadenţa
gărzilor de specialitate, slaba calitate a mesei oferite în gardă, implicarea
tot mai frecventă a decidenţilor politici în actul medical, reducerea la tăcere
sau chiar anularea deciziei terapeutice a medicului, dovedită prin hotărâri ale
unor semnatari din diverse consilii medicale pe spital, completăm un tablou
sumbru, în care dezamăgirea profesionistului este la ea acasă, alături de un
dezinteres evident faţă de rezolvarea academică a cazului prezentat în gardă:
„Ce pot spune când un medic primar face reechilibrare hidroelectrolitică «blândă»,
cu două pungi de 250 ml de ser fiziologic în 24 de ore, la un pacient cu
greutatea de 70 de kilograme, cu enterocolită acută, cu 15 scaune diareice pe
zi, dar omite recoltarea unei coproculturi, care a rămas în seama
anestezistului? Bolnavul a fost transferat în ATI cu o enormă presiune
administrativ managerială, după care s-a cristalizat agentul cauzator:
piocianicul. Frumos, elegant şi mai ales politic, bacteria care este coşmarul
tuturor serviciilor chirurgicale a fost implantată printre cazuri de cezariene,
proteze totale de şold şi operaţii de chirurgie abdominală“.
Omul şi spitalul
Sunt două aspecte care trebuie detaliate,
când discutăm despre efectul orelor de gardă asupra medicilor. Unul ar fi
specialitatea medicului respectiv. „Gărzile pe cardiologie sau chirurgie, de
exemplu, sunt mult mai grele decât pe alte specialităţi“, spune dr. Camelia
Diaconu, internist şi cardiolog la Spitalul Clinic de Urgenţă Floreasca. Al
doilea, profilul spitalului. „Dacă spitalul este unul de urgenţă, nivelul şi
intensitatea activităţii medicale sunt superioare unui spital obişnuit, de boli
cronice“. Referindu-se la gărzile de la urgenţă, medicul ne mărturiseşte: „După
o gardă, am nevoie de cel puţin trei-patru zile ca să îmi reiau ritmul normal
somn–veghe. Numai că, după cele trei-patru zile, urmează o altă gardă. Practic,
se intră într-un cerc vicios, cu efecte negative asupra stării de sănătate a
medicului“.
Surprinzător, într-un studiu din Journal of Surgical Education, publicat
acum patru ani, rezultatele tratamentului erau similare la pacienţii operaţi de
medici suferind de privare de somn şi la cei operaţi de chirurgi perfect odihniţi. În acelaşi timp însă, toate celelalte
studii din domeniu indică influenţa negativă a privării de somn asupra
personalului medical. Anumite cercetări indică o asociere clară între durata
somnului nocturn şi riscul mortalităţii în rândul populaţiei generale.
Indivizii care dorm mai puţin de şapte ore pe noapte au un risc medical mai
mare pe termen lung.
Prof. dr. Florin Mihălţan, preşedintele
Societăţii Române de Pneumologie, spune că „gărzile scurtează somnul şi
perioadele de REM, dau hipersomnolenţă a doua zi şi cresc rata de greşeli“. În
timp, lipsa cronică de somn favorizează apariţia tulburărilor de memorie şi
predispune la accidente rutiere, de muncă sau domestice. Atenţia, timpul de
reacţie, memoria şi voinţa se deteriorează. Somnolenţa şi problemele legate de
somn determină 20% din accidentele rutiere. Insomnia şi/sau hipersomnia sunt
semnalate la 75% din persoanele cu boli depresive şi sunt asociate cu creşterea
de zece ori a riscului de dezvoltare a bolilor depresive şi tulburări bipolare.
Cazul
care a revoluţionat garda
Dr. Oana Deleanu, pneumolog cu competenţă în
somnologie, spune că sunt state în lume care consideră penală somnolenţa,
atunci când este cauză de accidente rutiere. „Dacă te sui conştient la volan
nedormit şi ai un accident, este ca şi când te-ai sui la volan băut. Douăzeci
de ore de nesomn echivalează cu un nivel de alcoolemie de opt la mie.“ În Franţa,
prin 2009–2010, spune aceasta, un medic anestezist, după o gardă, a avut un
accident şi a murit. Familia a cerut bani de la casa de asigurări. Casa de
asigurări a refuzat cererea pe motiv că medicul s-a urcat la volan nedormit.
„Acel caz a revoluţionat tot sistemul de gărzi. Rezultatul? În Franţa, ca şi în
Germania, gărzile se fac în ture de noapte şi de zi. Nu mai stai 30 de ore
nedormit, cum se stă la noi.“
După o gardă în spitalul de urgenţă, devine
riscant să şofezi. „Circul zilnic cu maşina, însă în ziua de gardă maşina rămâne
acasă, pentru că nu sunt în stare a doua zi, la ieşirea din gardă, să mai
conduc. Am încercat de câteva ori, însă am fost pe cale să aţipesc la volan şi
am renunţat, din motive de siguranţă“, ne mărturiseşte Camelia Diaconu.
Deşi la spitalele de urgenţă gărzile se fac
în ture, mai mult de două ore nu prea ai cum să dormi. „Când făceam gărzi la
Spitalul Universitar, ne împărţeam noaptea în trei ture de câte patru ore. Dar
asta nu însemna că fiecare apuca patru ore de somn, pentru că, după ce terminam
tura, mai rămâneam cu încă trei-patru pacienţi nerezolvaţi, pe care trebuia să-i
rezolv. Şi uite aşa, până te duci, până te culci, până adormi, de fapt şi de
drept, somnul tău însemna două ore. Numai că două ore de somn sunt mult mai
bune decât nimic, comparativ cu situaţia în care ai urgenţă după urgenţă şi nu
apuci să dormi deloc, iar dimineaţa te apucă frisoanele, după 24 de ore de
nesomn“, povesteşte Oana Deleanu.
Privarea de somn în sine duce uneori la
tulburări de tip afectiv-emoţional, aflăm de la prof. dr. Dan Prelipceanu, şeful
Clinicii de psihiatrie de la Spitalul „Alexandru Obregia“ din Bucureşti.
„Starea de iritabilitate, de irascibilitate, de nervozitate îşi pune amprenta pe
relaţiile tale cu cei din jur. Şi, poate cel mai important, periclitezi chiar
acurateţea actului medical. În plus, când eşti nedormit, nu participi la viaţa
familiei, eşti mai mult absent şi atunci apare frustrarea: «Eu muncesc, iar voi
staţi şi vă distraţi». Nu mai eşti în ritm cu cei din jurul tău.“
Directiva
ne poate închide spitalele
Prof. dr. Vasile Astărăstoae, preşedintele
Colegiului Medicilor din România, vorbeşte despre studiile internaţionale cu
privire la efectul oboselii, care au stat la baza raţiunii introducerii
Directivei europene 2003/88/EC cu privire la timpul de lucru, neaplicată însă
până acum în România. Potrivit normei europene, timpul maxim de lucru pentru
medici este de 40 de ore pe săptămână cu tot cu gărzi şi, numai în condiţii
excepţionale, 48 de ore pe săptămână, inclusiv gărzile. „Noi am cerut în
fiecare an amânare, pentru că altfel s-ar fi închis cel puţin trei sferturi din
spitale, mai ales în provincie, acolo unde există unul sau doi anestezişti şi
fac gardă la domiciliu“, explică preşedintele CMR. Problema este că, pe de-o
parte, medicii care fac gărzi se plâng de oboseală, iar pe de alta, „aceasta
este singura metodă prin care le mai cresc veniturile“.
Fenomenul
în sine al medicilor tineri care fac multe gărzi este în creştere, deşi este
cunoscut (şi preluat) din generaţiile trecute, afirmă psihiatrul Simona Trifu.
„Personal, nu consider că motivaţia este una eminamente financiară, ci
presupune un sistem atitudinal, o dorinţă a anumitor medici tineri (în medie
din intervalul de vârstă 30–35 de ani) de a face acest lucru pentru a se defini
ca profesionişti. A lucra în gărzi, în sistem tip «urgenţă» reprezintă o
modalitate de a funcţiona profesional medical într-un mood anume, care conduce la maturizarea deplină a unui medic.“
Poate apărea fenomenul de burnout, ca
urmare a oboselii, a lucrului sub presiune, a timpului insuficient pentru
studiul alternativelor decizionale, a sentimentului de „prea multe de făcut
deodată“, ne explică Simona Trifu. În acelaşi timp însă, cei care aleg să
profeseze medicina astfel „au o structură de personalitate înclinată spre obţinerea
satisfacţiei în acest mod de a-şi desfăşura profesia“.
Suprasolicitarea poate apărea oricând, cu
predilecţie atunci când munca în camera de gardă nu se face într-o echipă unită,
când nu te poţi baza pe personalul cu care colaborezi, când nu poţi delega
sarcini (pentru că nu se poate sau pentru că nu ai încredere în ceilalţi), când
cei din echipa de gardă au stiluri decizionale sau de abordare diferită. Presiunea
vine din mai multe părţi: de la pacienţi şi de la situaţia medicală propriu-zisă,
de la familie, de la sistemul medical, de la cadrul din ce în ce mai riguros
(dar nu pe deplin securizant), de la sistemul ierarhic şi birocratic
insuficient pus la punct, de la colaborarea insuficientă cu alte spitale sau
echipe terapeutice.
Stresul de la locul de muncă
Gabriela Mihăilescu, neurolog la Spitalul
Colentina, afirmă că „Nu medicina ne omoară, cât impactul cu unii oameni mai puţin
educaţi, obraznici, care ne toacă nervii şi timpul. Trebuie să stai acolo să
înghiţi toate umilinţele, pentru că tu, ca medic, eşti obligat să vezi pe 
toată
lumea. Şi cât să rezişti şi fizic? Şi pentru ce? Eu nu pot să dorm când vin din
gardă“. Una este să ai de-a face în gardă cu o urgenţă majoră, unde aparţinătorii
sunt oameni cu care te poţi înţelege, şi „alta e să îţi vină o trupă de oameni
gălăgioşi, obraznici“, crede şi dr. Graţiela Jidovin, internist la Spitalul Orăşenesc
Balş. „Capacitatea de concentrare şi de muncă scade, însă a doua zi trebuie să
o iei de la capăt – se termină garda la opt dimineaţa, dar tu, ca medic, îţi
continui programul normal de lucru. Nu vreau să cred că putem fi asimilaţi unor
roboţi“, adaugă medicul doljean.
În principiu, după cum explică dr. Camelia
Diaconu, „când este de gardă, orice medic reuşeşte să se mobilizeze şi să îşi
facă datoria, însă după 24 de ore bateriile sunt descărcate. A doua zi dimineaţa,
la finalul gărzii, medicul trebuie să revadă toţi pacienţii internaţi în timpul
zilei şi al nopţii. Nu poate, pur şi simplu, să plece acasă, să se odihnească.
Pacienţii trebuie reevaluaţi, investigaţiile trebuie continuate, condica de
medicamente trebuie scrisă. Niciun medic nu poate părăsi spitalul dacă nu a făcut
tot ce este necesar pentru bolnavii săi. Toate se fac însă adeseori cu preţul
propriei sănătăţi“. Printre cele mai frecvente patologii sunt cele care au legătură
cu stresul: bolile cardiovasculare, ulcerele de stres, sindroamele depresive.
Stresaţi, obosiţi şi bolnavi, medicii români
îşi duc conştiincios la capăt gărzile. Muncesc mult, sunt plătiţi prost şi nici
recunoaşterea socială nu este cea meritată. Pe umerii lor se sprijină un sistem
de sănătate subfinanţat, prost condus, vetust. Cine are însă grijă de sănătatea
lor?
