Înainte de apariţia termenului borderline, psihiatrii europeni se refereau la cazurile-limită, care ocupau o zonă intermediară incertă de stări pseudonevrotice, considerând că aveau de-a face cu psihoze camuflate, latente ori cu stări aflate la frontierele schizofreniei, cu alte cuvinte la graniţa dintre nevroză şi psihoză. Preluând ideea, am „împământenit“ noţiunea în lucrarea: Personologia marginală şi psihotraumatică, echivalând termenul „borderline“ cu acela de „marginal“, înţelegând prin acesta o tulburare de personalitate ce se află la limita altor categorii de anomalii ale Selfului.

   Ideea prezentării cazului următor s-a născut ca urmare a unui articol* publicat de Giulio Perugi, de la Universitatea din Pisa, Michele Fornaro, de la Universitatea din Genova, şi Hagop Akiskal, de la Universitatea California din San Diego, La Jolla.  

   D. I., sex feminin, casnică în vârstă de 36 de ani, este adusă pentru consultaţie psihiatrică de către soţ, care o acuză de inactivitate totală, atât în plan personal, cât şi casnic, petrecându-şi majoritatea timpului în pat. Nu ia nicio decizie, nu are vreo iniţiativă, viaţa ei fiind în întregime golită. În interviul psihiatric, demonstrează un negativism abulic total, afirmând că nu este în stare să facă nimic, recunoscând că este vinovată pentru aceasta. Se simte distrusă şi neajutorată, agăţându-se de anturaj în toate privinţele. Este obsedată de teama de a nu fi abandonată de soţul care lucrează în străinătate.

   Schema terapeutică a cuprins mai toate medicamentele psihotrope. Deoarece neurolepticele clasice, deşi neindicate, au fost testate fără rezultat, s-au administrat antidepresive care singure nu au ameliorat starea pacientei. Combinaţia care a dovedit oarecare eficienţă a fost asocierea carbamazepinei cu mianserină, în administrare disociată. Evoluţia, urmărită pe parcursul câtorva ani, nu a înregistrat progrese notabile, probabil din cauza perenităţii personalităţii marginale.  

   Literatura de specialitate sugerează o suprapunere între manifestările clinice şi profilurile caracteriale pe termen lung ale depresiei atipice, tulburarea de personalitate borderline (BPD) şi tulburarea bipolară tip II (BP-II), categoria depresie atipică, ce include un voluminos substrat de stări depresive caracterizate prin dispoziţie reactivă, un pattern de sensibilitate interpersonală instabilă (vulnerabilitate exagerată la părăsirea de către terapeut) şi simptome somatice inverse ca în depresia majoră, cum ar fi apetitul crescut şi hipersomnia. În descrierile iniţiale, depresia atipică era asociată constant cu simptomatologie fobic-anxioasă şi cu un răspuns preferenţial la inhibitorii monoaminoxidazei. Asocierea cu tulburarea de panică agorafobică, fobia socială şi tulburarea obsesiv-compulsivă, ca şi cu tulburări de personalitate din clusterul B (dramatice, emoţionale şi eratice) şi (temători şi fricoşi) a fost semnificativ de frecventă. Aceste date sugerează că atipicul în depresie este reprezentat de o dereglare afectivă temperamentală, ceea ce explică de ce acestor pacienţi li se atribuie diagnosticul de borderline.

   Un alt diagnostic de încadrare a pacientei prezentate, pe lângă cel de depresie atipică pe fond borderline, este acela de disforie histeroidă. Sub această etichetă a fost reunit un grup de cazuri, predominant de sex feminin, ce evidenţiază ca simptom psihic proeminent o intoleranţă extremă la rejectarea în relaţiile personale, cu o vulnerabilitate la despărţire în legăturile romantice. Această trăsătură psihodinamică este, precum se ştie, unul din aspectele borderline.