Am primit un feedback.
Se întâmplă atât de rar încât merită să copiez mesajul respectiv: „În urma
lecturii articolului «Alegerea de a face bine» din Viața medicală vă
trimitem un scurt feedback. Subiect: Educația medicală universitară și
postuniversitară în România – sub semnul alegerii fiecărei persoane implicate.
Aspecte pozitive: Considerăm oportună tratarea acestui subiect, având în vedere
faptul că există puține clinici în care studentul/rezidentul este tratat cu
respect, fiind astfel implicat activ în procesul de învățare și avându-i ca
exemple apropiate atât pe coordonatorii lui direcți, cât și întregul colectiv
al secției în care își desfășoară activitatea. De asemenea, invocarea
activității părintelui Nicolae ca exemplu grăitor de atitudine și implicare, cât
și tabloul din Biserica Sf. Silvestru, schimbă brusc registrul articolului,
copleșind oarecum cotidianul tuturor problemelor dezbătute, punându-le față în
față cu dimensiunea reală a relației dintre oameni, așa cum reiese ea din
învățătura hristică. Un alt aspect pozitiv este faptul că spre deosebire de
multiplele exemple negative cu care suntem obișnuiți în presă, primim și o doză
de exemple frumoase de colegialitate și conlucrare pentru educație și, în
final, pentru binele pacientului. Publicarea articolului într-un ziar cunoscut.
Titlul este evocativ și armonios cu conținutul articolului. Aspecte mai puțin
bune: Din păcate vizibilitatea articolului este oarecum redusă, titlul nefiind
listat pe prima pagină a publicației. Mesaj reținut: Viața morală și profesională
trebuie să se împletească, sporind astfel colegialitatea, comunicarea și
profesionalismul.
Vrem să vă mulțumim
pentru mesajele la care nu ne-am învrednicit a răspunde și că sunteți alături
de noi atât sufletește, cât și trupește.
P.S. Ideea de a structura mesajul sub această formă a fost cu gândul la
întâlnirile cercului de microbiologie.“
Da, așa este. Din 2001
încoace (în 2001 am fost învățat cu privire la importanța feedbackului, în mod
concret), am înțeles că modul de a trata acest subiect în mod superficial este
unul păgubos, motiv pentru care încerc să îi învăț la rândul meu pe cei care mă
ascultă – sau se prefac că mă ascultă – cum ar fi bine să procedeze, urmând un
anumit stil și anumite puncte, așa cum am exersat și eu de-a lungul timpului.
Un mod colegial de lucru, care ne permite să ne simțim mai aproape, mai uniți,
mai pregătiți să colaborăm înspre binele celor ce au nevoie de sprijinul nostru
medical și uman.
Spuneam într-un articol
din 2015 că am stat de vorbă cu o fostă studentă care ar fi rămas în România în
ciuda salariului mic și a altor probleme, dar a decis să plece din cauza
felului în care a fost tratată ca medic rezident. Consider că pierderea este
pentru România și pentru pacienții români care ar fi putut să beneficieze de un
medic atent, grijuliu, empatic, de care beneficiază acum pacienții din
Germania.
Citez, în cele ce
urmează, mesaje referitor la cum nu trebuie să meargă lucrurile, cum nu ar
trebui să ne purtăm cu studenții (viitorii noștri colegi), cum nu ar trebui să
îi creștem pe tineri. „La începutul stagiului de (...), la primul curs,
responsabila de curs ne-a spus că ne putem alege asistentul cu care dorim să
lucrăm în perioada în care ne vom desfășura activitatea în clinica respectivă.
Așa că, în ordinea grupelor, după ce se striga prezența, unul dintre studenți
spunea dacă are vreo preferință. Unul dintre colegii mei de grupă, fără să ne
întrebe dacă suntem de acord sau nu, se ridică și spune că vrea să lucrăm cu dl
dr. X. În acel moment, medicul respectiv, dar și ceilalți medici, au încep să
râdă în hohote. Noi, studenții, am crezut că e vreo glumă de-a lor sau așa
ceva, dar după curs a venit la noi și ne-a întrebat «Ce v-a apucat să mă
alegeți pe mine?». Noi, în continuare eram uimiți de colegul care a făcut „ce l-a
tăiat capul“. Se pare că primise sfatul de la alți colegi din altă serie.
Și, am început stagiul.
Din punct de vedere al punctualității și organizării nu am nimic de reproșat;
mereu ne arăta câte un caz reprezentativ pentru patologia de la curs și îl explica.
De la început am observat că se poartă mai «dur» cu pacienții, niciodată nu îi
lăsa să răspundă mai mult decât întreba dumnealui. Noi ne uitam, ne gândeam și
aveam senzația că îi place să conducă eficient anamneza și să câștige timp. Cu
toate acestea, în afară de aceste momente în care părea că urmărește
eficientizarea timpului, urmau alte momente în care le făcea morală pentru că
nu răspund cum dânsul se aștepta, la întrebările din anamneză, și pierdea
foarte mult timp. Și cu noi se purta asemănător: nu aveam voie să vorbim
neîntrebați, nu aveam voie să punem întrebări decât atunci când ne permitea
dumnealui, trebuia să zâmbim/râdem doar atunci când făcea dânsul o glumă și tot
ce spuneam trebuia să putem dovedi, eventual instantaneu. Ar putea părea că
este vorba de un asistent universitar exigent, însă noi am început să resimțim,
zilnic, o atmosferă tensionată. Intra deja în obligațiile noastre să avem grijă
cum ne uităm, cum ne exprimăm gândurile chiar și prin trăsăturile feței, cum
vorbim etc.
La un caz discutat, o
colegă a enumerat semnele care au dus-o la diagnostic, printre care și unul cu
care asistentul nu a fost de acord. După ce i-a argumentat, colega i-a spus că
așa a citit într-un tratat de medicină internă «Harrisonʼs Principles of Internal
medicine». Atunci, asistentul a reacționat mai ferm, spunând că de acum încolo
pentru orice citim/spunem trebuie să aducem dovezi. La finalul stagiului,
colega i-a spus că are documentul citat pe tabletă și a cerut permisiunea să
i-l arate. A agreat, s-a uitat, dar tot nu a fost mulțumit și a continuat să
comenteze și să ne spună că am greșit.
Un comentariu vizavi și
de «punctul culminant» al stagiului, când două colege au fost date afară de la
stagiu, pentru că nu au luat tensiunea unui pacient. La finalul anamnezei, A
s-a uitat spre o colegă și a zis: Ia tensiunea. C: Nu am aparat de măsurat
tensiunea. A: Ți se pare că am întrebat dacă ai aparat? Ți-am spus să iei
tensiunea. Nu mă interesează dacă o măsori cu aparatul tău, dacă împrumuți sau
dacă o măsori cu degetul. C: Niciunul dintre colegi nu are. A: Atunci caută în
altă parte. C: Pot să mă duc să caut în spital? A: Nu mă interesează ce faci,
te rog să ieși că deja mă deranjezi și să nu te mai întorci dacă nu ai aparat.
Colega a ieșit, a mers la asistentele medicale, era în halat, le-a spus că este
studenta doctorului X și că merge în salonul Y pentru a verifica tensiunea
arterială, că ia aparatul cu împrumut și îl va aduce imediat înapoi. Acestea au
țipat că li s-a mai furat un tensiometru și să le lase în pace. Colega a plecat
să mai caute în alte locuri prin spital. Între timp una dintre asistentele care
țipaseră anterior a venit în salon și a spus că o studentă le-a deranjat și că
le-a vorbit urât. Noi o cunoaștem bine pe colega noastră, de mai bine de cinci
ani, știm cum vorbește și ce fel de persoană este și suntem siguri că nu ar fi
vorbit așa cum a fost acuzată, de aceea am rămas foarte uimiți.“ Ce bine ar fi
ca asemenea situații să nu se mai întâlnească în sistemul de sănătate din
România.
