Medicul american George Beard (1839–1883)
descrie o afecţiune centrată pe o oboseală fizică „nervoasă“, care cuprinde
manifestări din registrele cele mai diverse. Sigmund Freud o caracterizează
prin impresia de oboseală fizică, cefalee, dispepsie, constipaţie, parestezii şi
hiposexualitate. El o plasează în cadrul nevrozelor actuale (produse de
conflicte implantate nu în trecut, în copilărie, ci în viaţa actuală a
pacientului), alături de nevroza de angoasă. De atunci, atenţia pentru acest
gen de „boală“ a crescut neîncetat, astfel că, la începutul secolului trecut, şi-a
adjudecat autoritar numeroase pagini în volumele de neuropsihiatrie ale
voluminoaselor tratate de medicină. În a doua jumătate de secol ce a precedat
mileniul trei, moda neurasteniei a avut un succes diferit. În estul Europei,
unde munca era idealizată dar şi exploatată, nevroza astenică a fost premiată
cu numeroase monografii (la noi – cea tipărită de acad. Arthur Kreindler).
Preocuparea medicală era justificată de nemulţumirea crescândă faţă de munca
obligatorie sau prost plătită. În occident, nevroza astenică a fost părăsită în
momentul în care a devenit evident că oboseala singură nu este morbidă ci,
pentru a deveni tulburare, trebuie să se asocieze cu un vector inconştient –
ostilitatea sau agresivitatea refulată. Din acest moment şi odată cu
ascensiunea psihosomaticii, astenia „nervoasă“ a intrat cu modestie în
categoria acestora.
Tot aşa de importantă este întrebarea pe
care şi-o pune medicul practician: ce este de fapt astenia? Spunem cu regret:
este îndreptăţit să i se refuze acesteia statutul de simptom, cel puţin în
sensul de dovadă specifică a unei îmbolnăviri. Nu numai că oboseala distrage
atenţia clinicianului, făcându-l să se întrebe câtă inteligibilitate se află în
ea, dar frecvenţa acuzei îl plimbă prin toată patologia. Astenia este un semn
de îmbolnăvire necaracteristic, omolog, într-un fel, cu acela de „maleză“ (mal à l’aise, nu mă simt bine). (…)
