Studiul de faţă prezintă o perspectivă generală
asupra copingului şi strategiilor de coping la pacienţii cu probleme de
vedere. Acesta abordează conceptele de stres şi coping, trecând în
revistă câteva repere ştiinţifice fundamentale, teorii şi autori şi
oferă metodologia pe care ne-o propunem în realizarea unei cercetări
empirice efectuate în Clinica de Oftalmologie a Spitalului Clinic
Judeţean de Urgenţe „Sf. Spiridon“ din Iaşi.
Pierderea sau diminuarea vederii este una din
problemele de sănătate care restrânge foarte mult activitatea unei
persoane şi conduce la modificări majore în relaţiile sale sociale.
Impactul psihologic al bolii este accentuat de faptul că multe dintre
afecţiunile din această arie sunt ireversibile sau cel puţin se extind
pe o durată mai mare a vieţii.
De obicei, stima de sine este scăzută la
pacienţii cu deteriorare a vederii, deoarece activitatea lor şi
relaţiile sociale sunt mediate de elemente care constituie semne
stigmatizante în anumite grupuri sociale: baston, ochelari, citire
Braille, însoţitor etc. Prin urmare, este nevoie de suport specializat,
consiliere şi psihoterapie pentru depăşirea problemelor legate de
imaginea de sine şi adaptarea socială. La copii şi adolescenţi, aceste
elemente sunt critice, deoarece la şcoală şi în grupurile de joacă ei se
confruntă cu marginalizarea, stigmatizarea şi brutalizarea.
Studiile realizate asupra activităţilor zilnice
(profesionale, familiale, sociorelaţionale etc.) la pacienţi cu probleme
de vedere arată nevoia de educare a abilităţilor sociale pentru a face
faţă bolii. Într-adevăr, afectarea văzului schimbă condiţiile
activităţii, iar aceşti pacienţi au nevoie de o ajustare socială care să
permită desfăşurarea normală a vieţii în condiţiile în care ei se
confruntă cu o reducere a ariei senzorialităţii, având drept consecinţe
principale limitarea sferei interacţiunilor sociale, diminuarea
eficienţei profesionale şi restrângerea autonomiei personale.
Stres şi boală
În faţa stresului provocat de boală, oamenii au atitudini diverse.
Unele dintre cele mai frecvente reacţii în care se angajează o persoană,
în special la aflarea diagnosticului sau la constatarea deteriorării
sănătăţii, sunt negarea şi evitarea. Lazarus şi Folkman (1994) consideră
că astfel de atitudini au efecte nedorite prin faptul că împiedică
angajarea pacientului în procesul de căutare a ajutorului medical şi de
integrare într-o strategie recuperatorie, atât în planul bolii, cât şi
în cel profesional-social. Wright (1983) face diferenţa între atitudinea
activă, de gestionare a situaţiei de stres (coping), şi atitudinea
pasivă, abandon, renunţare sau prăbuşire psihică (succumbing).
Prezentăm, în tabelul alăturat, cele două atitudini, într-o perspectivă
uşor modificată şi adaptată. (...)
Mai multe detalii în ziarul nostru, Viaţa medicală.
Subtitluri:
Coping
Strategii de coping
Perspective pentru o cercetare empirică
