Cel mai vechi spital din Moldova,
„Sf. Spiridon“, are o existenţă de peste 256 de ani. Istoria acestui aşezământ
de binefacere trebuie urmărită nu atât datorită vechimii, cât evoluţiei
spectaculoase, de la stadiul de mică bolniţă în curtea Mănăstirii Sf. Spiridon,
la cel mai important centru medical moldovenesc. După zidirea mănăstirii, începută
în 1747 (unele surse indică 1752), din iniţiativa lui Ştefan Bosie, dar cu
implicarea unor boiernaşi din rândurile cărora nu lipseau Anastasie Lipscanul,
Vasile Roset şi M. V. Kogălniceanu, domnitorul Constantin Cehan Racoviţă
prevede într-un hrisov ca spitalul să fie pus sub administrarea Epitropiei
negustorilor.
O paranteză. La mijlocul secolului al XIX-lea, epitropiile negustorilor,
care fiinţau în majoritatea oraşelor moldoveneşti, angajau şi plăteau din resurse
proprii medici particulari. Revenind la hrisovul domnitorului moldovean, menţionăm
că întreţinerea spitalului era asigurată cu veniturile moşiilor domneşti de la
Târgu Ocna şi Galaţi. Actul este datat 1 ianuarie 1757. Cehan Racoviţă nu este
singurul domnitor care se va implica în buna organizare a spitalului. În 1765,
Grigore Ghica reglementează veniturile spitalului şi stabileşte personalul lui.
Alexandru Mavrocordat şi Alexandru Ipsilanti vor lua măsuri pentru mărirea numărului
de paturi. Personalul medical (medicii, în special) care asigura buna funcţionare
a spitalului şi se îngrijea de sănătatea ieşenilor era răsplătit pe măsura
efortului depus. Mulţi erau ridicaţi la rangul de boier (ce vremuri!), ca apoi
să primească diferite proprietăţi în Iaşi sau în Moldova. Este şi cazul
doctorului Drăcachi (în alte documente Drăgachi), înregistrat printre primii
doctori ai spitalului, care primeşte drept moşie un generos lot cu vie la
Nicoreşti, ţinutul Tecuci, actualmente judeţul Galaţi.
O influenţă pozitivă se resimte şi în momentul aplicării prevederilor
Regulamentului Organic. Spitalul, mărit din 1799, beneficiază acum de băi,
ventilaţie, cameră de gardă ş.a. La o perioadă relativ scurtă de la realizarea
acestor îmbunătăţiri, oraşul Iaşi este vizitat de un scriitor francez. Benjamin
Nicolas Marie Appert, născut şi crescut la Paris, poposea în anul 1851 pe
meleagurile Principatelor. Cartea sa Voyage
dans les principautés danubiens, publicată la Mainz, în anul 1854, este un
jurnal de călătorie, mai degrabă laborios decât expeditiv, în care analizează
trei subiecte delicate pentru societatea modernă românească: închisoarea,
spitalul şi şcoala. La Iaşi, cum era de aşteptat, îl surprinde în mod special
Spitalul Central „Sf. Spiridon“, situat în centrul oraşului, „într-unul din
cartierele nesănătoase şi populate“. În momentul vizitei, edificiul era „în întregime
nou“, cu 21 de camere pentru 195 de bolnavi. În schimb, Appert nu este
impresionat de secţiile spitalului, care „sunt încă incomplete“, şi de numărul
paturilor, „departe de a fi suficiente“, şi asta datorită faptului că „bolnavii
depăşesc de şase ori numărul paturilor“. Spitalul era organizat pe patru secţii:
„secţia pentru boli interne, 51 de paturi, secţia pentru boli externe, 76 de
paturi, secţia pentru bolnavi de sifilis, 51 de paturi, secţia pentru primirea
bolnavilor, 17 paturi“. Din totalul bolnavilor internaţi în spital între 1
ianuarie 1850 şi 1 ianuarie 1851, 1.326 de bărbaţi şi 1.217 femei, cei mai mulţi
sufereau de bilă, gastrită, febră, diaree, dizenterie. Majoritatea celor
internaţi are vârste cuprinse între 20 şi 30 de ani, anume 466 de bărbaţi şi
408 femei, fiind urmaţi de pacienţii cu vârste cuprinse între 40 şi 50 de ani.
Cele mai multe decese înregistrate în spital au fost cauzate de tifos.
Medicamentele necesare pentru îngrijirea bolnavilor sunt furnizate „prin învoială
de către unul din farmaciştii oraşului, situaţie care atrage abuzuri de toate
felurile, cărora bolnavii le cad victimă“. O atenţie deosebită îi reţine călătorului
străin şi „biblioteca spitalului, cabinetul de instrumente de chirurgie şi
bandaje, dar şi cabinetul pentru preparate anatomico-chirugicale“. Chiar dacă
donaţiile spitalului cresc în fiecare zi, Appert notează o realitate dramatică
pentru acele vremuri, precum şi pentru deceniile care vor urma: „Moldova nu
posedă încă un stabiliment filantropic. Sălile azilurilor, aşezămintele pentru
copii găsiţi, casele săracilor, ospiciile pentru incurabili, pentru bătrâni
sunt aici necunoscute…“. 
