Subintitulată „Însemnări dintr-un război
îndepărtat“, recent apăruta carte Jurnalul unui paşnic războinic a
profesorului Gabriel M. Gurman –
cunoscut şi apreciat ca scriitor sub numele Gabriel Ben Meron – ar putea face
parte din ceea ce numim „literatură de sertar“. Apărut anul trecut la Editura
Hasefer, cu o substanţială prefaţă semnată de Lucian Nastasă-Kovács, Jurnalul a fost scris, după cum mărturiseşte
autorul, în urmă cu aproape patru decenii, dar nu pentru a fi publicat. L-a
scris „la cald“, în credinţa că e „numai o încercare… de a pune pe hârtie nişte
gânduri şi evenimente care mi-au tulburat echilibrul sufletesc şi asta din
cauza situaţiei neobişnuite în care m-am văzut aruncat prin trimiterea mea pe
muntele Hermon, în plin război de uzură pe frontul sirian, care a urmat
cumplitei conflagraţii numită războiul de Yom Kippur, octombrie 1973“. Era la
puţin timp după venirea familiei medicului scriitor în Ierusalim. Plecarea pe
front a fost o adevărată provocare, urmată de şocul resimţit în momentul când
superiorii au decis să preia conducerea medicală a frontului pentru care nu se
simţea „pregătit“. „Dar n-am avut încotro, ordinul era ordin şi ceea ce mi-a rămas
de făcut era să continui să scriu şi să consemnez cât se poate de autentic tot
ceea ce se întâmpla cu mine şi cu cei din jurul meu“. Este, într-adevăr,
„autentic“, adică relatează evenimente de pe front, însă trebuie să adăugăm că acestea
au fost percepute şi trecute prin filtrul interpretativ al unui medic
specialist în anestezie, un talentat scriitor (chiar dacă până atunci nu
publicase), un om înzestrat cu o gândire profundă, exersată – câteodată ludic –
pe registrul încăpăţânat al concreteţii trecerii timpului în istorie. E,
totodată, şi un exerciţiu de virtuozitate, pentru că surprinde modificările
propriei conştiinţe în labirintul integrării într-o nouă realitate geografică,
socială, politică, socio-culturală, ideologică, într-o mentalitate pe care o
cunoştea din familie şi lecturi. Toate subordonate unui principiu formator:
„Succesul atingerii unei ţinte bine determinate e asigurat doar în cazul în
care drumul e călăuzit de bune intenţii, curaj şi, mai ales, dorinţa de a-ţi
ajuta semenii“. Este ca o cale regală pe care se formează şi împlineşte înţelepciunea
cea de fiecare zi şi pe care medicul scriitor o împărtăşeşte cu firescul celui
care ştie cum să caute, să descopere şi să descifreze semnificaţia din faptul mărunt
de viaţă pentru a-l integra armonios într-un întreg bine echilibrat. Deci, îl
vedem pe medicul venit din România comunistă aterizând într-un război „de uzură“,
fără o pregătire militară prealabilă, nevoit să-şi facă datoria de medic pe
front deschis cam trei luni. Specialistul în anestezie şi terapie intensivă,
deprins să stea de strajă la hotarul dinspre moarte al vieţii, este asistat de
scriitorul care, din fapte cum nu se poate mai concrete, creează o atmosferă
proprie frontului din acele zile, şi de gânditorul care îşi temperează emoţiile
fără să le ucidă, transfigurând frica, îndoielile, durerea într-un balsam al
comuniunii cu ceilalţi. Autorul are harul de a afla în fiecare dintre cei cu
care se află împreună pe front, împreună cu care trăieşte, pe care îi ascultă,
fiorul unic al personalităţii proprii, pe care o respectă cu o discretă
cordialitate.
La război ca la război, dar gândul la cei de
acasă şi dorul măsoară chinuitor timpul scurs de la o revedere la alta cu cei
dragi, de care nu s-ar dori despărţit nicicând şi nicicum. La un moment dat,
notează aproape telegrafic: „Am în cap un singur lucru: să ajung acasă vineri şi
nimic mai mult“. Dar… „armata e o instituţie draconică, literalmente
nedemocratică, în care ordinele se primesc şi nu se discută“. Şi în altă parte:
„Eu sunt mândru că nimic din ce e tradiţie nu-mi este necunoscut şi asta mă
ajută să mă simt aici, în Israel, la mine acasă… Iudaismul meu este uman,
universal şi plin de respect“. Sunt, totuşi, nu puţine momente tensionate,
când, chiar obosit după ce tratează un rănit, nu se poate odihni nicicum,
„zgomotul gurilor de tun e infernal“ şi atunc,i a sta împreună cu ceilalţi, a
vorbi cu ei reuşeşte să amelioreze starea, chiar dacă nu s-o vindece. O altă
bucurie – natura. Adesea, când se luminează, medicul trăieşte reînnoită frumuseţea
răsăritului de soare pe Hermon, mereu altfel în splendoarea lui, uneori
„maiestuos“ tocmai pentru că în jur zgomotul bombardamentului e de nesuportat.
Una după alta, zilele trec şi rămâne urma
lor inconfundabilă în Jurnal măsurând
timpul până la plecarea acasă – vin noi medici, iar alţii se pregătesc de
plecare. Atunci, „senzaţia că am făcut un lucru bun pentru altcineva nu mă părăseşte
şi-mi alungă, ca prin miracol, oboseala acumulată“. Moartea nu mai pare înspăimântătoare
pentru cel care a luptat cu ea şi nu o dată a învins-o, salvând vieţi. La
plecare, mai înconjură, ca într-un ritual, Hermonul, jurând să nu uite – şi, de
fapt, nu are cum s-o facă, deoarece aceste trei luni au produs o schimbare
fundamentală în felul de a fi al medicului, dând a înţelege că au fost, într-un
anume fel, ca un katharsis: „Unde e panica de acum trei luni? Unde este frica
permanentă? Unde sfânta ignoranţă care mă făcea să fiu liniştit acolo unde
numai linişte nu era? Niciodată nu am fost un complexat, dar de data asta am căpătat
cu adevărat încredere în mine“. Ceva nu mai puţin fundamental a rămas ca
înainte: „mentalitatea şi pacifismul“. O arată, între altele, însemnarea din 15
mai 1974, când, fiind în maşina sa – martor tăcut la toată această odisee – în
drum spre Haifa, la radio s-a anunţat că, la Ma’alot, teroriştii au atacat o şcoală
unde erau ţinuţi ostateci. Atunci „am simţit
nevoia să dau o mână de ajutor“ (s.n.)şi ar fi făcut-o, dar, consemnează cu tristeţe, medicii i-au spus că „se
descurcă singuri“. Prin vară, când se pregătea să plece spre Groningen, în
Olanda, a mai făcut o călătorie pe Platoul Golan împreună cu familia. L-a
întâlnit pe comandantul brigăzii Hermon, apoi s-a plimbat în căutarea unor
cunoscuţi. Mai era acolo doar bucătarul care îi spune: „Îmi aduc aminte foarte
bine, jucai ping-pong şi nu prea aveai adversari“. Era singura amintire… Notează
cu tâlc autorul: „sic transit gloria
mundi!“.
Prin toate,
cartea îşi justifică titlul, care, altfel, poate părea paradoxal. Gabriel M.
Gurman este, fără tăgadă, un paşnic şi însemnările o arată cu asupra de măsură,
iar medicina, înainte de a fi o profesie, este o vocaţie căreia i s-a dedicat
cu întreaga sa fiinţă. În fapt, a lupta împotriva bolii şi a suferinţei este
spre a reda sănătatea ca pace întru cele dinăuntru ale omului şi, totodată, în
jurul său ca o binecuvântare a vieţii. Dar războinic? Pentru că există o limită
– datoria faţă de ţară şi neam. Suverană rămâne pacea, mediul cel mai prielnic
demnităţii omului, care, cum spunea Kant, trebuie să fie pentru totdeauna scop şi
niciodată mijloc.