Ciripit
de păsărele
a fost cu ani în urmă un titlu de piesă şi un spectacol care anunţa un nou
dramaturg, unul rupt total de defunctul teatru realist socialist, căruia îi
vestea pe această cale decesul. Se vorbea acolo pe şleau, deschis, cu
dezinvoltură, despre viaţa conjugală a cuplurilor, extrasă din chingile ideologiei
de partid, arătând că oamenii în intimitate sunt aceiaşi cu cei care înfăptuiau
oficial măreaţa sarcină de construire a socialismului victorios. Textul
strecurat de Lucian Giurchescu, directorul de atunci al Teatrului de Comedie,
printre furcile caudine ale ideologilor ultrapartinici s-a jucat cu succes ani
în şir la teatrul amintit, beneficiind de un excelent spectacol, cu vedetele
vremii.
Ulterior,
profitând de libertăţile postdecembriste, autorul său, neobositul şi
infatigabilul Dinu Grigorescu, numit şi „singur printre dramaturgi“ de un
avizat cercetător al literaturii dramatice române, şi-a depăşit condiţia de
autor dulce acrişor al unei piese unice. Prin multitudinea de texte apărute în
zece volume editate în cascadă, a devenit o navă-amiral, un transportor blindat
– texte acide şi scrâşnitoare despre realităţile unei Românii care încearcă să
meargă şontâc-şontâc pe calea capitalismului, în urma unei revoluţii furate,
acceptând tacit să-i fie furate bogăţiile de chiar fiii ei. Prin mesajul lor,
i-au înfricoşat pur şi simplu pe noii manageri culturali proveniţi, în
majoritate, din vechile cadre comuniste, care au fugit ca dracul de tămâie de
noutatea şi de forţa demascatoare a textelor lui Dinu Grigorescu.
Titluri
şocante ca „Foşnetul banilor“, „Demolarea Sfântului Duh“, „Nuntă cu miliar...
dar“, „Autostrada Broaştelor“, „Horoscopul Puterii“, „Jaguar Party“, „Estul Sălbatic“
şi personaje cu nume absolut frapante prin noutatea lor, ca Termopan, Bancnotă,
Jean Zdup, Trotilov, Turban, Ciulama, Parastas, Colivă, Gigi Curcan, Şperaclu,
Bordei, Henţ, Tomescu Burebista, pentru a menţiona doar câteva, au invadat pur şi
simplu literatura dramatică română, dându-i un fior şi un farmec deosebite.
De
curând, Teatrul „Al. Davila“ din Piteşti, condus de Sebastian Tudor şi de
regizorul Matei Varodi, a făcut un prim pas spre dramaturgia atât de incitantă
a lui Dinu Grigorescu, îndreptându-şi atenţia spre textul Ciripitului de păsărele, pe care neostenitul ei autor l-a adus la
zi cu bunăvoinţă, entuziasm, cu sagacitatea şi forţa iscoditoare care-l
caracterizează. În forma actuală, piesa a căpătat chiar un subtitlu nou: „Uliii
nu se ţin în colivie“ (un titlu care se vrea explicativ n-are destulă rezonanţă
în materialul dramatic). În frumoasa şi cocheta sală a Teatrului din Piteşti,
într-un cadru simplu, dar luminos, conceput de scenografa Miruna Varodi,
actorii piteşteni care au dat viaţă „eroilor“ şi „eroinelor“ celor două cupluri
evoluează liber, cu dezinvoltură şi cu talentul deosebit pe care-l posedă fiecare,
prin replicile spumoase ale noii versiuni ale „Ciripitului“ dând o nouă viaţă
unui text care, ca şi „romanţa tinereţii“ a lui Minulescu, a stat închis
într-un sertar ani de zile. Este vorba de Cătălin Mirea (Giony Vulturescu),
Gabriela Roşu (Kity), Dan Ivănesei (Mario Făzănoiu) şi intempestiva Daniela
Butuşină Foursin (Lara), îmbrăcaţi extrem de colorat de scenografa amintită. Îi
secondează cu aplomb Tudoriţa Mateescu (o încântătoare actriţă) şi Puiu Mărgescu
(un interesant actor) în rolurile a doi avocaţi de ocazie, prototipul multor
avocaţi de astăzi, apărători ai unor delincvenţi „nevinovaţi“, deşi „măştile“ pe care le poartă cei doi îi dezavantajează
evident, aruncându-i fără voia lor în comediile de factură molierescă sau
goldoniană. Ramona Olteanu (ce nume fabulos), la ale cărei calităţi corporale şi
sexuale visează din plin cei doi eroi, masculi, macho, se descurcă cu
dexteritate şi cu un farmec personal de invidiat, într-un rol scris pe muchie
de cuţit. De fapt, întreaga distribuţie a jucat cu emoţie şi entuziasm, reuşind
un spectacol amuzant, incitant, spumos, plin de fantezie, care a fost întrerupt
deseori de binemeritate aplauze. Comparativ cu dezinteresul arătat dramaturgiei
originale de directorii (a se citi managerii) majorităţii teatrelor din ţară, şi
în primul rând de ai teatrelor naţionale, înţepeniţi în jilţurile lor cu
ajutorul funcţionarilor culturali ai primăriilor, gestul dlui Sebastian Tudor şi
al regizorului, cu vechi ştate de serviciu, Matei Varodi, de a aduce pe scenă
un text actualizat al unui autor român în viaţă, neaşteptând ca el să moară,
este nu numai de apreciat şi de felicitat, dar ar trebui să fie imitat şi de
ceilalţi manageri ai teatrelor subvenţionate de la bugetul de stat.
Scriu
asta pentru că la Festivalul Naţional de Teatru din anul acesta, deşi s-au
prezentat piese româneşti, ele au ocolit cu bună ştiinţă realitatea, dând
impresia că se pot petrece oriunde în lume, numai în România nu, ceea ce denotă
o frică excesivă de a prezenta contemporaneitatea, mai mare ca pe timpul împuşcatului,
când, de bine, de rău, uneori vedeau lumina rampei, în pofida „sângeroaselor“
vizionări, şi piese care prezentau în mod critic anumite aspecte ale realităţii.
Asta nu înseamnă nicidecum că aş fi un nostalgic al defunctei epoci comuniste,
„ba, la din contră“, vorba lui nenea Iancu Caragiale. 
