Festivalul
„Enescu“ a continuat să ofere repere extrem de diverse, din nou cu nume de
rezonanţă, ansambluri şi solişti români sau oaspeţi de cotă… variabilă, în
programe derulate în câteva locaţii, uneori de-a lungul unei întregi zile,
astfel încât prea puţini spectatori s-au încumetat să asiste la toate.
Ateneul
a fost luat cu asalt luni după-amiază, când celebrul actor John Malkovich a apărut
într-un „spectacol“ (regia Michael Sturminger) extrem de ciudat – The Infernal Comedy – cu subtitlul Confesiunile unui ucigaş în serie, în
care textul său foarte „subţire“ a alternat, din fericire, cu numeroase arii
excelent interpretate de sopranele Laura Aikin şi Marie Arnet, acompaniate de
Wiener Akademie, dirijor Martin Haselbock (pagini de Vivaldi, Haydn, Mozart sau
Beethoven). Seara, la Operă avea loc o nouă reprezentaţie cu Otello de Verdi, la Palatul Justiţiei a
evoluat Trio Pinchas Zukerman (Mozart, Schumann, Kodaly,
Mendelssohn-Bartholdy), considerându-se un mare eveniment prezentarea unui
program cameral în acea ambianţă total străină unui demers muzical; dar, în
paralel, la Sala Palatului concerta Orchestra Simfonică RAI condusă de Juraj
Valcuha, optând pentru lucrări de secol XX – Enescu, Stravinski, Glass şi Ravel
– solistă violonista Anna Tifu, poate pentru că în 2007 a fost laureată a
Concursului „Enescu“; ansamblul italian a revenit pe podium a doua zi, cântând
mult mai nuanţat, cu un sunet mai temperat şi calitativ, în partituri de factură
impresionistă, frumos construite dar din nou destul de străine gustului
publicului larg – Respighi, Debussy, Ravel –, aplaudate cam fără convingere de
spectatorii care, pentru prima oară în festival, nu au cerut decât un bis.
Întâmplarea
a făcut ca următoarele concerte să fie susţinute de o altă orchestră italiană –
vestita Accademia Santa Cecilia – sub bagheta excepţionalului Antonio Pappano,
oferind, în prima seară, poemul simfonic Vox
maris – cea mai reuşită
interpretare conferită de artiştii străini unei partituri enesciene, cu o înţelegere
şi o expresivitate superbă, solişti fiind tenorul Marius Budoiu şi, din cor, o
soprană de o stridenţă insuportabilă (din fericire doar într-o intervenţie de
câteva măsuri), precedată însă de o scurtă piesă de Ravel, scrisă în acelaşi
spirit, dirijorul dorind să le alăture fără pauză, aşa încât mulţi au cezut că…
e tot Enescu; dar şi în Simfonia nr. 9 de Dvor˘ák am regăsit interpretarea
elevată, cu fraze ample, arcuiri generoase şi o paletă coloristică ce „tăia
respiraţia“, ovaţiile din final determinând acordarea unor bisuri la fel de
cuceritoare, foarte bine alese pentru a schimba atmosfera. Cei care credeau că
acela a fost punctul maxim al evoluţiei minunaţilor artişti au constatat, a
doua zi, că în Requiem-ul de Verdi
s-au întrecut pe ei înşişi, corul şi orchestra realizând o versiune cum demult
nu am mai auzit, cu pianissime abia sugerate, cu şoapte de un efect dramatic
incredibil, cu izbucniri masive, nicio clipă excesive, într-o construcţie de o
claritate şi o eleganţă rară; în cvartetul vocal s-au regăsit nume
binecunoscute iubitorilor operei – soprana Ludmila Monastyrska, mezzosoprana
Ekaterina Semenciuk, tenorul Saimir Pirgu, bas-baritonul Rene Pape –, cu
glasuri bune, chiar frumoase, fără a se omogeniza cu adevărat. A fost un regal
de mare muzică într-o interpretare de referinţă a unui ansamblu până acum
neegalat de alţi oaspeţi.
Seriile
duble au fost cvasipermanente în acele zile, pentru că la Ateneu, după-amiaza a
cântat pianistul Rudolf Buchbinder în integrala Concertelor de Beethoven, apărând
cumva şi în ipostază de dirijor, alături de Filarmonica bucureşteană, în două
„reprize“, colaborarea funcţionând bine până la Imperialul în care
decalajele şi bâlbele au dat peste cap îndrăgita lucrare, solistul etalând, ca
de obicei, o tehnică performantă, într-un tempo rapid şi… cam atât. Iar „în
nocturnă“, sub acea cupolă ne-am reîntâlnit cu mereu cuceritorul Christian
Zacharias, din nou alături de Orchestra de cameră din Lausanne, acum în opusuri
mozartiene de mare rafinament şi eleganţă stilistică, publicul rămânând în sală
până după miezul nopţii pentru a se bucura de o interpretare elevată, simplă şi
caldă deopotrivă. Dar duminica s-a încheiat cu programul Deth and Resurrection propus
de Ghislieri Choir&Consort, abordând, sub conducerea lui Giulio Prandi, o
altă lucrare de Mozart, dar şi o partitură scrisă de un contemporan al său, D.
Perez, deşi subtitlul proiectului era „Între baroc şi clasicism“.
„Duble“
au fost şi concertele susţinute de Orchestra Ile de France, ansamblu nu foarte
cunoscut, dar dirijat de Enrique Mazzola, evident în pagini din muzica
secolului XX, deşi în exces, Ravel fiind şi de această dată în prim-plan,
cântându-se şi Ibert, Honegger, Milhaud, Enescu, Webern sau Bartok.
Culmea
este că pe aceleaşi coordonate a evoluat şi Altenberg Trio Wien (Şostakovici şi
din nou Enescu şi Ravel), dar Sala Radio a găzduit un maraton eterogen, piese
moderne semnate de compozitori români, americani sau din alte colţuri ale
lumii, încadrând cumva „oaza“ de lied oferită de soprana Georgeta Stoleriu în
compania pianistei Fausta Dimulescu.
A
început însă prezentarea tetralogiei wagneriene, la „concurenţă“ cu serile de
dans ale Companiei Vortice din Macedonia, alternând totuşi cu programele susţinute
de Filarmonica din München, de la sine înţeles (deja) cu lucrări din veacul
trecut. Un alt „capitol“ într-un festival stufos, amalgamat şi uneori ofertant,
care continuă până la sfârşitul lunii septembrie, când toţi vom fi epuizaţi.