Rezultatele
celui mai recent eurobarometru privind activitatea fizică au fost publicate în
luna martie a acestui an, conform unei cercetări pe teren desfăşurată în toate ţările
EU28 în perioada noiembrie–decembrie 2013. Cifrele esenţiale referitoare la
România au fost preluate generos în presă, mai ales că erau lucruri de spus:
60% din români nu se angajează niciodată în activităţi fizice sau sportive şi
doar 6% fac mişcare în mod regulat. Dezamăgitor sau nu, Bulgaria şi Malta ne-au
privat de ultimul loc în ierarhia europeană a categoriei, astfel că nici măcar
ineditul extremităţii inferioare a clasamentului nu ne salvează de la o
mediocritate cu gust mai mult acrişor decât dulce. Tragedia abia începe însă,
cu această primă statistică, pentru că eurobarometrul mai are perspective de
oferit. Sunt perspective care au primit mai puţină atenţie în media la momentul
diseminării rezultatelor, precum aceea că frecvenţa inactivităţii fizice, acel
60% de mai sus, a crescut în România cu 11% de la precedentul eurobarometru din
2009. Nici la această creştere nefericită nu suntem primii, ci ne plasăm în
aceeaşi companie selectă a Bulgariei şi Maltei, însă important este că
sedentarismul e o pantă pe care vâjâim în jos de-a dreptul, nici măcar nu mai
alunecăm gentil. Măcar dacă ar exista mai multe facilităţi pentru bob, apoi
acela ar putea fi un sport pe gustul nostru.
Cum să se fi accentuat sedentarismul în câţiva
ani, vine întrebarea, atunci când sunt tot mai multe evenimente, maratoane,
curse alpine, până la punctul în care blocarea pentru câteva ore a unui bulevard
central pentru un astfel de concurs pompează vârtos sânge în blogosferă?
Fiecare dintre noi trebuie să aibă un vecin, un coleg, un student sau pe
altcineva care să se fi apucat recent de alergat, şi-a luat bicicletă sau face
escaladă. Eurobarometrul vorbeşte. Faţă de evaluarea din 2009, modificările
sunt minore în ceea ce priveşte frecvenţa activităţii fizice regulate sau
ocazionale, –2% şi, respectiv, +2% – una dintre cele mai stabile tendinţe din
EU28. Drama se scrie, în schimb, în mijlocul celor care făceau mişcare rar sau
niciodată, cu variaţii de –10% şi, respectiv, +11%. Păstrând o mică rezervă asupra
interpretării unor cifre agregate, imaginea devine totuşi grăitoare: cei care făceau
sport înainte continuă să o facă şi acum – au devenit, poate, mai vizibili –
în timp ce aceia care mai dădeau o tură de bloc din când în când nu o mai
dau nici pe aceea. Românii care fac sport regulat sunt deja europeni la acest
capitol şi statistica inter-ţări îşi pierde semnificaţia: intensitatea, frecvenţa
şi distribuţia activităţilor pe care aceştia le desfăşoară sunt toate
comparabile cu media europeană. Problema, astfel, pare să se plaseze consistent
şi în zona celor care renunţă pe parcurs, nu doar a celor care nu se apucă
deloc.
Categoria „motivaţii şi bariere“ este chiar
mai suculentă. Ce îi determină şi ce îi opreşte pe români să facă mişcare? În
rândul celor activi, jumătate invocă aspiraţia către o stare de sănătate mai
bună şi zece la sută menţionează importanţa condiţiei fizice. Ambele sunt
raportate ca unele dintre cele mai scăzute frecvenţe la nivel european. Ca să
nu mai spunem că doar 7% văd în activitatea fizică un mod relaxant sau
distractiv de a petrece timpul, singurul scor de o cifră din eşantion şi cu
mult sub un 30% european. Dacă toate acestea ar fi un tort, pe cireaşă ar scrie
19% – frecvenţa celor care nu au putut identifica niciun motiv pentru care fac
totuşi mişcare, chiar şi atunci când o desfăşoară. Dacă e să credem cifrele,
imaginea care se conturează e că sportul ăsta e treabă complicată în România: e
greu, nu e plăcut deloc, beneficii de sănătate aşa şi aşa, îl mai facem şi în
virtutea inerţiei la o adică. Poate că până la urmă intuim noi ceva, dar nu
putem să explicăm. Fie!
Ameţeala
continuă în tabăra justificărilor pentru a nu face mişcare, însă lucrurile
devin serioase. Principala barieră, exprimată de jumătate dintre respondenţi şi
ocupanta unui binemeritat loc doi în EU28, este lipsa timpului. În România nu
avem suficient timp pentru sport. O primă tentaţie ar fi citirea acestui
rezultat în conjuncţie cu nişte studii recente care arată că românii petrec cel
mai mult timp la serviciu şi se uită cel mai mult la televizor, de unde ar ieşi
o interpretare de-a dreptul savuroasă. Mergând, totuşi, mai departe, vedem că şi
absenţa infrastructurii sportive în proximitate este un motiv invocat în mod
substanţial alături de percepţia acută că autorităţile locale nu fac suficient
de mult pentru a asigura această infrastructură. Asta devine cu adevărat
plauzibil. Interesant şi că „parcul“ nu a crescut, ba chiar a scăzut din 2009 încoace
în rândul locurilor preferate pentru a face sport, în timp ce locuinţa personală
devine şi stadion şi sală pentru mai mult de jumătate dintre cei care practică
– din nou foarte sus în comparaţia europeană.
Avertismentul „Pentru o viaţă sănătoasă,
faceţi mişcare cel puţin 30 de minute in fiecare zi“, frecvent difuzat în
media, a fost aprobat în septembrie 2009 prin hotărârea Consiliului Naţional al
Audiovizualului alături de alte patru avertismente de sănătate publică. Comparaţia
rezultatelor celor mai recente două eurobarometre, 2013 şi 2009, arată că puţine
s-au schimbat în bine de la acel moment. Autorităţile centrale şi locale îşi
asumă încă insuficiente responsabilităţi pentru a face spaţiul public accesibil
mişcării şi sportului. La fel de îngrijorător, românii par să nu perceapă încă
foarte clar beneficiile pentru sănătate ale activităţii fizice. Mişcarea nu e
bună doar „pentru că aşa spune doctorul“, dacă spune. În caz că mai persistă
vreo îndoială, sunt disponibile dovezi puternice în acest sens. Copenhagen City Heart Study este unul
dintre cele mai importante studii de cohortă de profil, fiind iniţiat în 1976 şi
înrolând peste 20,000 de indivizi pentru a oferi informaţii privind factorii
protectori pentru afecţiuni cardiovasculare, alergii şi alte boli
netransmisibile. Rezultatele publicate anul trecut asupra legăturii dintre
jogging şi starea de sănătate au arătat că bărbaţii (femeile) care aleargă
moderat în mod regulat au o speranţă de viaţă cu 6,2 ani (5,6 ani) mai ridicată
decât cei care nu aleargă. Cercetarea efectuată în cadrul aceluiaşi studiu
privind beneficiile ciclismului a arătat că mersul pe bicicletă rapid şi
regulat creşte speranţa de viaţă cu 5,3 ani pentru bărbaţi şi 3,9 ani pentru
femei. Până şi schema municipală de închiriere a bicicletelor în centrul
Londrei – lansată în 2010 şi criticată pentru că ar pune un număr ridicat de
participanţi neexperimentaţi în trafic, pe străzi –, a fost evaluată ca aducând
beneficii certe pentru sănătate la nivel comunitar şi a înregistrat mult mai puţine
accidente decât se estimase iniţial. Şi asta în condiţiile în care, în Marea
Britanie, standardele de siguranţă în trafic pentru ciclişti sunt net
inferioare celor din Olanda, de exemplu. Schimbarea este deci atât justificată,
cât şi posibilă cu stewardship
adecvat. Prima tură e cea mai grea.
