O carte cu subiect biografic beneficiază de
un interes special. Autorul unei lucrări de acest tip, de obicei, împrumută
personajului ceva din personalitatea proprie, precum şi din alura culturală,
opiniile, obsesiile şi convingerile sale, mergând până acolo unde acestea pot
prevala asupra celor ale personajului titular devenit, astfel, un pretext.
Povestirea Dincolo de lacrimi
(Editura Mirton, Timişoara, 2012), semnată de prof. dr. Viorel Şerban, deşi aparţine ca motivaţie şi subiect
textelor cu temă biografică, excede acestei categorii din cel puţin două
motive. Primul ar fi acela că implicarea autorului în relatare este aproape
inexistentă, interpretarea evenimentelor fiind redusă la minimum, iar intenţia
moralizatoare lipsind cu totul. Al doilea element care distanţează această
carte de alte biografii ar fi acela că personajul este extraordinar de apropiat
autorului, în ciuda modului de a prezenta textul ca fiind relatarea unui
prieten frământat de accesele de eliberare ale unei imense poveri sufleteşti.
Impresia este că povestitorul deapănă traseul unei vieţi nu ca un scriitor detaşat
şi preocupat excesiv de obiectivizarea acesteia, ci o relatează ca pe un şir de
întâmplări urmărite îndeaproape.
Fixarea în timp şi spaţiu a poveştii este făcută
cu o oarecare aproximare şi nu i se dă o importanţă prea mare, pentru a nu
limita posibilitatea ca această biografie să se fi putut ivi în orice loc şi în
orice timp. Se notează, totuşi, că fondul epic se întâmplă atunci când, în oraşul
respectiv, „se lua curentul“, când unii îşi luau lumea în cap şi fugeau în străinătate,
iar alimentele se găseau cu greutate ori erau procurate prin relaţii. Atunci, a
deţine un automobil era un lucru deosebit şi concediul la mare sau la munte
constituiau evenimente extraordinare.
Suportul
lexical al textului marchează, de asemenea, perioada respectivă. A bea o ceaşcă
de cafea însemna a o „savura“ şi era vorba de o „cafeluţă“, nu mai mult. O fetiţă
dezgheţată este o „zvârlugă“ sau o „ştrengăriţă“, iar băieţelul pe care ea îl
tachina în timpul jocurilor – care nu mai „ostoiau“, cu o jucărie „năstruşnică“
– un „năpârstoc“; după care copiii se aşezau la masă în faţa unor „blide
aburinde“, iar după masă fiecare putea primi o ciocolată pentru a o „devora“.
Destinul
copilului urmărit cu duioşie şi dragoste greu reprimate este asemuit la început
cu izvorul unui „pârâiaş“, iar mintea acestuia, deşi este „aşa cruduţă“, uimeşte
şi face fericiţi pe Mami, Tati, bunica şi pe Iepurilă (cealaltă bunică, paternă),
precum şi pe toate persoanele, devenite personaje mai mult sau mai puţin
episodice, care se apropie de acest vlăstar fraged.
Pentru expunerea narativă, autorul adoptă o
tehnică a taifasului în sesiuni succesive, plasate pe spaţiile care sugerează
legături cu evenimentele trăite de eroii temei. Deşi amploarea dramatică este
cu totul alta, atmosfera este apropiată povestirilor sadoveniene, în care
protagoniştii dispun de tot timpul din lume şi acţiunea curge îndelete, fiecare
vorbă fiind cu grijă şi răbdare aşezată pe locul ei. Suprafaţa liniştită a povestirii
este înviorată de intarsii intertextuale cu formule de flashback şi dialoguri
care coagulează şi fixează imaginile greu de acceptat din cauza tragismului
subliminal al acestora.
Trebuie menţionat însă că, dacă o
interpretare psihanalitică asupra acestei povestiri poate dezvălui un complex
remarcabil de nuanţe şi evenimente sufleteşti, o aplecare critică asupra
textului în sine s-ar solda cu judecăţi de valoare destul de abrazive, mergând
de la stilistica atinsă de o naivitate recurentă, până la un gen de manierism
inadecvat conţinutului.
În principiu,
această carte recreează imaginea unei familii care planează ca într-un vis în
jurul unui ax luminos, reprezentat de o existenţă care captează întâmplări,
momente şi sentimente fireşti dar profunde. Dacă, pe traseul povestirii,
autorul nu ar lăsa – probabil intenţionat – să răzbată din loc în loc elemente
nostalgice şi accente care sugerează o teribilă disperare, pentru cititor
deznodământul acesteia ar fi asimilat cu o mare suferinţă personală. Însă, în
aceste condiţii, vor persista doar sentimentele de revoltă şi derută în faţa
unei alte lovituri absurde pe care destinul o rezervă unei existenţe tragice.
Revolta şi deruta, care i-au împresurat şi pe eroii povestirii de „Dincolo de lacrimi“ după trecerea
anilor, s-au metamorfozat însă astfel încât au ridicat suferinţa, până atunci
când, din această trăire excepţională, s-a edificat un proiect care aduce
alinare, bucurie şi iubire pe locurile unde, în altă vreme, un pârâiaş pleca să-şi
întâlnească destinul.
