Săptămâna trecută, melomanii au fost atraşi
în sălile de concert prin câteva seri camerale cu totul speciale: ciclul
„Viorile lui Enescu la Palat“. În prim-plan s-au aflat maeştri cu o cotă
artistică unanim apreciată, profesori de înaltă clasă la Universitatea
Naţională de Muzică din Bucureşti. În această dublă ipostază a evoluat
violonistul Gabriel Croitoru, el însuşi cântând, din 2008, pe vestita vioară
Guarneri, cunoscută şi sub numele de „Catedrala“. Studenţi sau absolvenţi
pregătiţi sub îndrumarea sa au avut privilegiul să evolueze în faţa publicului
pe minunatele bijuterii cu coarde, realizate de Paul Kaul – una dintre viori
fiind construită special pentru maestrul român – sau de fraţii Silvestre. În
ambianţa Palatului Cantacuzino, i-am ascultat într-un program ce a cuprins şi
opusuri din repertoriul enescian, începând cu Tzigane de Ravel,
abordat de Andra Andrei, continuând cu o altă lucrare cu influenţe gitane, Melodii lăutăreşti de Sarasate, excelent interpretată de Laura Şandru, cu rigoare,
fluenţă şi mai ales cu expresivitate adecvată stilistic. Schimbând „registrul“,
Simina Croitoru a propus Nigun de Bloch, piesă de atmosferă, cu
contraste bine conturate, lirice sau cu accente tragice; a urmat Studiu în formă de vals de
Saint-Saëns-Ysaÿe, prin care am descoperit un spectaculos şi original solist,
Sabin Penea, virtuoz, inteligent, impetuos şi sensibil, având toate datele unei
cariere performante. Dramatic şi poetic deopotrivă, Poemul de Chausson a
revelat o altă interpretă performantă sub toate aspectele, Cristina Paşa, la
rândul său cu o tehnică impecabilă, cu o logică a discursului şi capacitate de
a reda stări şi trăiri profunde. Iar după Cantabile de Paganini şi Salut d’amour de Elgar, redate de liricul Ciprian Balint,
profesorul lor, Gabriel Croitoru, a încântat în Impromptu concertant de Enescu, finalul concertului aducând astfel
culoare, linie elegantă, sunet cuceritor şi interpretare echilibrată, departe
de efuziuni şi gesturi epatante, reliefând frumuseţea şi rafinamentul
partiturii cu bun gust, aşa cum ne-a obiţnuit cu fiecare prezenţă pe podium.
Sunt repere pe care le-am regăsit şi la studenţii săi, evoluând cu siguranţă,
rigoare şi atentă înţelegere a textului muzical, păstrând o anume sobrietate în
exprimare şi în ţinuta de scenă, ceea ce mi se pare deosebit de important,
pentru că prea mult avem parte de „spectacol“ demonstrativ din partea unor
solişti care cred că prin emfază şi exhibiţionism pot compensa lipsa de trăire
şi de profunzime. Din păcate, încă o dată, cei ce clamează zgomotos promovarea
lui Enescu în varii moduri sau susţinerea tinerei generaţii au lipsit cu
desăvârşire de la întâlnirea cu „viorile lui Enescu la Palat“.
Au strălucit prin absenţă şi la recitalul
sopranei Georgeta Stoleriu (foto),
derulat în compania pianistei Verona Maier sub cupola Ateneului, alăturând, ca
de obicei, pagini binecunoscute sau prea puţin cântate la noi, alese din
creaţia românească şi din cea universală. Alternarea lor a fost deosebit de
inspirată, asigurând, astfel, varietatea şi specificul stilistic ori de
culoare, dar şi pentru că a confirmat pregnant faptul că muzica noastră de bună
calitate îşi are locul în marea lume a creaţiei universale. Am ascultat cu
reală plăcere lieduri de Radu Paladi – Aşteptare,
Alean, Balet –, încărcate de melancolie şi tristeţe, melomanii descoperind,
poate, în acea seară, valoarea unui creator prea puţin ştiut, prin miniaturile
ce-i dezvăluie latura introspectivă şi lirică.
Pe un cu totul alt plan expresiv, cele două piese
de Pietro Cimara, Stornello şi Vecchia chitara, au adus farmecul
sonurilor italiene, graţioase şi pline de lumină, pentru ca apoi, cele semnate
de Paul Jelescu, Toamnă, Burează, Vântul
şi dorul, să sublinieze din nou atmosfera de nostalgică îngândurare, cu o
metaforică raportare la natură. Delicateţea, cochetăria sau dragostea romantică
au încântat în liedurile de Frédéric Chopin, scrise fie în limba germană, fie
în franceză – Mädchens Wunsch, Was ein
junges Mädchen liebt şi L’Intimité
–, tălmăcite cu fineţe şi eleganţă, pentru ca în final, Lecţia de muzică (The Music Lesson), poem dramatic pentru soprană
şi pian la patru mâini, pe text de Brânduşa Predescu, să fie un punct
culminant, trăire într-adevăr dramatică, redată prin inflexiuni vocale parcă infinite,
de la şoaptă la forţa acutului–strigăt disperat. Mişcarea scenică rezervată,
dar sugestivă a subliniat zbuciumul şi tensiunea fiecărui cuvânt. Întreaga
desfăşurare solistică a fost însoţită şi completată cu multă plasticitate de
Verona Maier, iar în ultima lucrare a colaborat şi pianista Iulia Săndulescu.
