Rareori o manifestare ştiinţifică este
consacrată unei realităţi complexe a existenţei umane – moartea – care, în pofida ubicuităţii sale, a dimensiunilor
multiple – biomedicale, psihologice, sociale, filosofice, culturale,
spirituale, etnice, antropologice şi, nu în ultimul rând, religioase – este
ocolită, negată, probabil dintr-un instinct de apărare, de teamă; dacă această
atitudine este de înţeles pentru omul de rând, omul de ştiinţă ar trebui să se
desprindă de ea, dar iată că nu totdeauna o poate face, fapt dovedit de numărul
relativ redus de cercetători şi specialişti care se apleacă, din diverse
perspective, asupra subiectului.
Tema este mai frecvent abordată (deşi nu
suficient) în alte ţări decât la noi (şi în general în estul european), dovada
fiind un aspect mai puţin obişnuit, reflectat de conferinţa pe care o vom
prezenta în continuare: participanţii străini au fost mai mulţi decât cei din
România. Conferinţa internaţională Dying
and Death in 18th–21st Century Europe, organizată pentru a cincea oară în
capitala simbolică a ţării, Alba-Iulia, a mobilizat 40 de cercetători din 17 ţări
de pe trei continente, printre aceştia personalităţi consacrate internaţional,
universitari, cercetători, experţi în domenii variate. Multidisciplinaritatea
largă, în acord cu dimensiunile şi complexitatea temei puse în dezbatere, a
fost o altă trăsătură definitorie a manifestării. Şi-au dat întâlnire în oraşul
vibrând de istorie, de cultură, de spiritualitate, sociologi şi asistenţi
sociali, istorici, filosofi, psihologi, antropologi, medici (puţini, deşi atât
de des confruntaţi cu moartea în exerciţiul profesiei), teologi, etnologi,
tanatologi, oameni de cultură, specialişti în servicii funerare. Meritul reuşitei
manifestării îi revine şi iniţiatorului şi organizatorului Marius Rotar,
istoric, cadru didactic la Universitatea „1 Decembrie 1918“. La organizare şi-au
adus contribuţia Universitatea „1 Decembrie 1918“, Muzeul Naţional al Unirii,
Consiliul Judeţean Alba, Direcţia Judeţeană de Cultură, Culte şi Patrimoniu
Cultural Naţional, Centrul Cultural Italian Alba, Amurg Romanian Cremation
Association.
Ordinea de zi a inclus şapte secţiuni
paralele: antropologia muririi şi a morţii
(etnografie, istorie, filosofie, religie, sociologie, psihologie), îngrijirile
paliative, sinuciderea, eutanasia, noile ritualizări ale morţii în secolul XXI,
înmormântările ecologice, precum şi
cimitirele şi crematoriile.
Dezbateri vii au prilejuit tema suicidului, dar şi a eutanasiei şi a bioeticii sfârşitului vieţii; au fost, de asemenea, urmărite cu
interes comunicări care au ilustrat tradiţii funerare în cultura populară
europeană, perspectivele umanistice – istorie, filosofie, antropologie, folclor
– ale muririi, noi ritualuri ale morţii în secolul XXI, noile condiţii ale morţii
în epoca contemporană. Subsemnatul a prezentat comunicările: „Suicidul la
români“ şi „Solicitări de eutanasiere din partea unor pacienţi – experienţă
personală“. Analizele din perspectivă sociologică s-au referit la multiplicarea
modurilor de moarte, motivaţii ale unor sinucideri, apariţia unor profesionişti
ai morţii către care familiile îşi predau decedatul. O modalitate prematură de
a muri astăzi, care afectează în general tinerii bărbaţi este „moartea motocicliştilor“.
O altă nouă modalitate de a muri este ca urmare a actelor de terorism, care
diferă de moartea din războaie sau conflicte armate. Şi, privind sinuciderea, a
apărut o nouă motivaţie – politică şi religioasă – sinucigaşii terorişti,
recrutaţi dintre tineri şi, în ultimul timp, tinere, mai ales în scopul de a nu
atrage atenţia forţelor de ordine.
Un alt aspect care a intervenit în relaţia
familie–decedat în zilele noastre priveşte o schimbare în mentalitatea
familiei, cu extensie în mediile urbane, în cultura occidentală. Comportamentul
familiei în trecut era caracterizat de implicare în pregătirea cadavrului (spălare,
îmbrăcare, priveghi ş.a.), ceremonialul înhumării, ritualuri funerare diverse
în funcţie de cultură, tradiţii, apartenenţă etnică, religioasă, cu semnificaţie
afectivă, de respect pentru defunct, ritualuri susţinute pe timp şi în perioade
de doliu – comemorări, parastase ş.a. Acest comportament cutumiar asumat, cu
semnificaţiile menţionate, este transferat unor profesionişti tanatici, ce
asigură pregătirea corpului celui decedat, operaţiile de pompe funebre,
organizarea meselor rituale, muzica rituală, ferpare spre publicare etc. Cei ce
sunt în instituţii – spitale, cămine, aziluri – nu mai sunt aduşi acasă, ci
depuşi direct la capelă sau cimitir (crematoriu). Reiese din aceste schimbări
în conduita familiei un sentiment de jenă faţă de moarte şi de defunct, de
îndepărtare de acest eveniment, altădată integrat vieţii familiei, în prezent
predat unor noi profesionişti. Au apărut şi se organizează aceste noi profesii
cu locuri de muncă în creştere, ţinând cont de creşterea dimensiunii morţii
(peste 53 milioane decese anual în întreaga lume). Dincolo de motivaţiile
invocate de ordin igienic, de risc de contaminare, nu pot fi îndepărtate
argumentele nemărturisite de respingere a decesului, devenit ceva neobişnuit,
neacceptat şi neasumat, uitându-se că „moartea face parte din viaţă“, este
premisa acesteia şi, de fapt, moartea parţială (a celulelor şi ţesuturilor)
este o permanenţă, coexistă cu viaţa până la moartea totală şi definitivă a
întregului organism.
