La vârsta de numai 17 ani, americanul
Whitney Smith s-a dedicat unei științe noi, pe care a numit-o vexilologie.
Numele a fost inventat de el, combinând termenul latin vexillum (steag, drapel)
cu logos (în greacă: cunoaștere, știință). Primul vexilologist al lumii a murit
la sfârșitul anului trecut, dar el a lăsat în urmă numeroase tratate, un muzeu
cu peste 4.000 de steaguri și o societate internațională activă, care menține
evidența la zi a schimbărilor survenite în drapelele naționale. Informațiile
din tratatele de vexilologie ale lui Whitney Smith explică designul,
semnificația culorilor și a simbolurilor, precum și evoluția schimbărilor în timp
a steagurilor fiecărei națiuni.
Steagurile au apărut în urmă cu cel puțin
5.000 de ani și cel mai vechi exemplar cunoscut este unul făcut din cupru,
descoperit pe teritoriul Iranului de azi. Steagurile antice erau în primul rând
însemne ale armatei, abia în secolul XVI ele au început să fie privite ca
simboluri naționale. De atunci, drapelele au început să facă din ce în ce mai
mult parte din viața noastră: ele însoțesc zilele de sărbătoare, paradele,
evenimentele sportive, funeraliile, comemorările, adunările publice, sunt
arborate de instituțiile publice, ambasade și cortegiile oficiale și sunt
înscrise pe uniformele echipelor sportive. În cuvintele lui Whitney Smith,
drapelele sunt folosite „să onoreze și să dezonoreze, să avertizeze și să
încurajeze, să amenințe și să promită, să entuziasmeze și să condamne, să
comemoreze și să interzică”.
Cel mai vechi drapel național este cel
danez, care a fost adoptat în anul 1219. Alte steaguri foarte vechi sunt cel
austriac (1230), marocan (1244), lituanian (1280), georgian (1350), albanez
(1443), elvețian (1470) și olandez (1572). Prima arborare publică a
tricolorului românesc a fost în anul 1834, când domnitorul Alexandru Ghica l-a
instituit ca drapel al armatei. În 1848, revoluționarii au purtat un drapel cu cele
trei culori dispuse orizontal și cu mențiunea „Dreptate și Frăție”.
Drapelul cu cele trei culori așezate
vertical (cu albastru la lance) a devenit steagul oficial al Principatelor
Române în 1867, apoi a suferit mai multe schimbări, ultima în anul 1989, când a
fost eliminată imaginea centrală cu stema republicii socialiste. În timpul
revoluției din 1989, manifestanții au folosit tricolorul cu o gaură în mijloc,
rezultată din decuparea stemei.
Din păcate, alte trei națiuni au ales
culorile naționale similare cu cele ale României, ceea ce poate rezulta în
confuzii. Cel mai asemănător drapel este cel al Republicii Moldova, care are o
imagine centrală cu un vultur care ține scutul pe care este imaginea zimbrului
moldovean. Apoi este drapelul Andorrei – cea mai mică țară europeană, cu o
populație de 80.000 de locuitori, situată în zona munților Pirinei, între
Franța și Spania. Culorile sunt identice cu cele românești, dar steagul
Andorrei are blazonul național în centru. Iar singura deosebire dintre drapelul
României și cel al Ciadului (țară din Africa Centrală, cu o populație de 13
milioane de locuitori) este legată de nuanța culorii albastre: în timp ce
albastrul românesc are nuanța cobalt, cel al Ciadului, mai închis, este indigo.
În vechiul Cod penal, batjocorirea
drapelului românesc și a celorlalte simboluri ale patriei, ca stema și ziua
națională, erau pedepsite cu închisoare – conform articolului 236 –, dar din
anul 2001 sancțiunea a fost schimbată în amendă infracțională (HG 1.157/2001).
Există totuși o mișcare politică, inițiată de mai mulți senatori, care
militează pentru reintroducerea incriminării pentru insultarea și distrugerea
steagului național.
Memoria publică reține imagini greu de
uitat, în care drapelele au marcat istoria într-un mod unic: plasarea steagului
de către ostașii sovietici Meliton Kantaria și Mihail Iegorov pe clădirea
Reichstagului la 2 mai 1945; ridicarea drapelului american în insula Iwo Jima
de către șase pușcași marini la 23 februarie 1945, sau inserția drapelului
american pe solul lunar de către echipajul Apollo 11, în luna iulie 1969.
