Atunci
când s-a discutat reforma sistemului de sănătate gândită de profesorul Cristian
Vlădescu, una din problemele cele mai controversate a fost posibilitatea de a
privatiza spitale. Între administrarea lor de statul anonim, de la centru, ori
de autorităţile locale, de la municipiu sau judeţ, după caz, şi posibilitatea
de a fi transformate în societăţi comerciale, distanţa era mare. Există vreo
cale de mijloc? O soluţie ar fi posibilă şi prin cadrul legislativ actual,
anume aceea a managementului privat al spitalelor; lipsesc însă… normele de
aplicare şi, de altfel, nimeni nu mai pare interesat de subiect la mai bine de
un an de la schimbarea coaliţiei de guvernare. (Dr. A. M.)
Calea
de mijloc dintre socialism şi capitalism a fost propusă pentru prima oară
de Harold Macmillan în 1938. Ca lider al Partidului Conservator, Macmillan a
condus Marea Britanie între 1957 şi 1963 şi a introdus pe scară largă ideea
(adoptată, înainte de el, de Adolf Hitler şi Franklin D. Roosevelt) că statul
trebuie să finanţeze lucrări publice ample, pentru a relansa economia privată.
Mai aproape de noi, formula a fost modificată de Tony Blair ca The Third Way, un amestec de politici
socialiste dublate de încurajarea şi facilitarea investiţiilor private. Un mers
pe sârmă fără plasă de siguranţă, la care au excelat atât Deng Xiaoping, cât şi
Bill Clinton. Se poate vorbi însă despre calea de mijloc în România? Pe scurt,
răspunsul este negativ, cel puţin în ce priveşte sistemul de sănătate al unei ţări
de prea mult timp şi pe nedrept iluminată de lanterna roşie.
În acest moment, în România, coexistă
spitalele din sistemul de sănătate public şi cele din sistemul privat.
Spitalele publice sunt subvenţionate de stat şi sunt obligate să-şi desfăşoare
activitatea în limitele impuse de bugetul care le este alocat. Când, aşa cum se
întâmplă de multe ori, spitalele publice cheltuiesc mai mult, deficitul balanţei
de plăţi este acoperit de stat. Apoi, majoritatea covârşitoare a spitalelor
private are drept scop explicit obţinerea unui profit, care este distribuit
celor care le deţin în proprietate. Cu alte cuvinte, o societate comercială. O
a treia cale ar putea fi numai categoria de spital privat care predomină în
sistemul de sănătate din Statele Unite, numită not-for-profit.
Un spital nonprofit poate fi fondat de o
persoană, o municipalitate, o organizaţie filantropică, o biserică, o
universitate, un grup de medici sau un conglomerat industrial. Odată găsiţi banii
pentru înfiinţarea spitalului, finanţarea depinde de plăţile pentru servicii
medicale făcute de cetăţeni, fie din buzunarul propriu, fie (în cea mai mare
parte a cazurilor) de asigurarea obţinută de la guvern sau de la o companie de
asigurări. Într-un asemenea spital, profitul este folosit pentru creşterea –
calitativă sau cantitativă – a serviciilor oferite. Deficitul este de obicei
acoperit prin împrumuturi (cu speranţa unor zile mai bune), contribuţii
filantropice sau reducerea gamei de servicii. Multe din spitalele nonprofit se
lărgesc rapid, dar altele se închid după o perioadă mai lungă sau mai scurtă de
existenţă.
Descrierea spitalului nonprofit explică şi
imposibilitatea lui în România, chiar şi în condiţiile în care investiţia iniţială
ar fi de fapt minimă, prin transferarea spitalelor publice oricărei persoane
ori instituţii. Cetăţenii României nu au resurse financiare pentru a-şi plăti
spitalizarea, rambursările de la casele de asigurări organizate de guvern nu
acoperă cheltuielile reale, iar persoanele cu asigurări private se pot duce la
spitalele private, care urmăresc profitul, dacă ele oferă condiţii mai bune de
tratament. În acelaşi timp, deşi probabil există în România oameni cu mulţi
bani, este extrem de greu de crezut că vreunul dintre ei ar fi interesat să
finanţeze deficitul unui spital nonprofit.
Aşa că trebuie să ne întoarcem la calea noastră şi să ne întrebăm din nou:
câtă sănătate îşi poate permite România? Iar răspunsul este: nu prea multă şi,
în orice caz, nu de ajuns pentru aşteptările celor care ţin în picioare, prin
impozite, un sistem greoi, neperformant, sărăcit din ce în ce mai mult prin
plecarea atâtor oameni cu talent, inteligenţă, curaj şi putere de muncă. Iar
până când scrâşnitul din dinţi nu va mai fi singura reacţie la această
nedreptate, sistemul public de sănătate va atârna, ca un albatros, de gâtul
tuturor.
Aequanimitas este titlul unui
discurs rostit în 1889 de sir William Osler, părinte-fondator al medicinii
interne în America de Nord; semnifică virtutea de a accepta lucrurile aşa cum
sunt.
