În această
primăvară s-au împlinit 106 ani de la nașterea medicului pictor Ion Țuculescu,
la 19 mai 1910, la Craiova. Ion Țuculescu este considerat „un Brâncuși al
picturii“, fiind comparat de multe ori cu sculptorul plecat de la Hobița
natală, de lângă Târgu Jiu. Poate și pentru că tatăl pictorului, publicistul
Ioan P. Țuculescu venea tot de lângă Târgu Jiu, din Murgeștii de Turceni. Dar
în mod sigur pentru că, la fel ca Brâncuși, pictorul iubea, înțelegea și simțea
creația populară, în care regăsea frumusețea, puritatea, echilibrul și întreaga
filozofie a creatorului român.
„Piatra de hotar“
spunea Brâncuși, „Testamentul meu plastic“ spune Țuculescu. „Coloana
recunoștinței fără de sfârșit“ crea Brâncuși, „Coloana“ sau „Stâlpul
generațiilor“ creează Țuculescu. Între ei se revărsa viziunea genială a
simbolurilor, a totemurilor, a adevărurilor eterne, universale. Cei doi au fost
contemporani. Brâncuși
(1876–1957) a trăit 81 de ani, pe tărâmul străinătății,
al drumului deschis de libera comunicare, dar și al dorului de casă. Țuculescu
(1910–1962) a murit la doar 52 de ani, acasă dar străin, neînțeles, neadaptat
la realitățile și temele postbelice, socialiste. „Brâncuși a lucrat ca un
înțelept luminos, Țuculescu, ca un posedat – a forțat posibilul și a căutat
imposibilul“ considera Petru Comarnescu. Aveau în comun talentul de excepție,
munca, viața ascetică, renunțările la tot ce înseamnă uman, normal, făcând
sculptură și pictură „primitivă cu mijloace foarte moderne“.
În Muzeul de
Artă din Craiova sunt în expunere permanentă șase sculpturi ale lui Constantin
Brâncuși, printre care „Cap de copil“, „Orgoliul“, „Domnișoara Pogany“ și
„Sărutul“, iar Muzeul de Artă din Chicago apreciază că „Pasărea de aur“,
înălțându-se din stâlpi romboidali și prismatici ciopliți în piatră și lemn,
este „cel mai puternic simbol pentru începuturile artei moderne“. La Muzeul de
Artă din Craiova există, din anul 1969, și întreaga colecție de grafică și
treizeci și nouă de picturi în ulei ale lui Ion Țuculescu: „A fost odată“,
„Interior țărănesc“, „Căldura“, „Totem în câmp“, „Apocalips“.
Stâlpii și coloanele lui
Țuculescu se regăsesc în colecția de la Craiova în lucrări realizate în diverse
tehnici: schițe în creion, acuarele, creioane colorate, pastel, ulei pe pânză
sau pe carton. Ion Țuculescu simplifică pentru a ajunge la esență, la „miezul
semnificant al formelor“, la idee, la mesaj. Țuculescu nu pictează cercuri sau
spirale, reprezintă ochii universului, privirile materiei: „Am vrut să pictez
scoarțe românești 
dar a ieșit o lume ciudată de existențe umane simplificate“.
Pentru că, spunea Brâncuși „Simplitatea nu este un scop în artă. Se ajunge la
simplitate fără voie, apropiindu-te de sensul real al lucrurilor“. Iar acest
sens real îl găsim atât în privirile „Domnișoarei Pogany“ sau în ochii uniți
prin iubire din „Sărutul“ lui Brâncuși, cât și în lucrările totemice sau
nonfigurative, apropiate de abstract ale lui Țuculescu: „Priviri“, „Moarte
incandescentă“, „Circuite“ sau „Baia de soare“.
Creațiile din
ultimele perioade ale celor doi artiști sunt compoziții picturale și ansambluri
sculpturale cu stâlpi totemici, înșiruiri și fragmente de coloane și stâlpi
drepți, verticali îndreptați spre soare, ca la Brâncuși, sau orizontali,
înclinați dramatic pentru a anunța căderea apocaliptică la Țuculescu. Sunt
stâlpi ai vieții sau ai morții, acoperiți de cercurile 
privirilor și ale lumii.
Sunt însoțiți de ochi larg deschiși sau abia evidențiați printr-un punct la
Țuculescu.
Formele
înșiruite se susțin, se repetă, într-un laitmotiv al nașterii, al
continuității, al regenerării, al succesiunii generațiilor și lumilor, care își
continuă șirul privirilor, al capetelor suprapuse, al brațelor și răbojul
anilor. Ca în „Apocalipsul“ lui Țuculescu, unde cei doi ochi imenși, galbeni –
ochii soarelui – sunt lumina din înalt, cele două jumătăți ale dragostei, ale
întregului – bărbatul și femeia. Creația celor doi artiști este codul semnelor. și al simbolurilor introduse în opera de artă. „Coloana recunoștinței fără de
sfârșit“ la Brâncuși și „Testamentul meu plastic“ la Țuculescu, prin simbolul
universal al stâlpilor totemici și al coloanelor, reprezintă însăși viața,
scara cu treptele nenumăratelor lumi, existente în paralel și succesive.
