Stagiunea s-a scurs pe
nesimţite. A fost, cu mici excepţii, una liniştită, fără prea multe convulsii,
dacă nu luăm în considerare protestele publice ale actorilor de la Naţionalul
ieşean şi de la Teatrul „Al. Davila“ din Piteşti (neobişnuite în peisajul
teatral molâu, lânos, autohton), dar nici răbufnirile câtorva cronicari faţă de
spectacolul cu „Înşir’te mărgărite“, cu care s-a redeschis Sala mare a
Teatrului Naţional.
Semnalez, de asemenea,
ca o mare noutate, mişcarea de cadre de la Teatrul Mic: „nebunaticul“ Florin
Călinescu a fost schimbat cu modestul, dar sârguinciosul său coleg, Mişu
Dinvale, care, practic, demult conducea teatrul, ţinându-i conştiincios şi leal
spatele lui „Flooooorin Călinescuuuu“. Acesta din urmă era ocupat până peste
cap, ba cu afacerile sale pe bază de lentile, ba cu producţia serialului de la
Pro Tv, „Tanti Florica“.
Titlul noii producţii
semnate de Mişu Dinvale, în noua calitate de director – Trei gemeni veneţieni
–, care pare să fie un succes cert, este ceea ce italienii numesc un imbroglio,
adică o suită de încurcături, confuzii, zăpăceli, când amuzante, când
disperate, cauzate de asemănările unor persoane, altele decât cele iniţiale.
Mitul gemenilor vine
tocmai din Antichitate. Plaut l-a folosit prima dată în piesa numită iniţial
„Menaechini“. A fost preluat şi amplificat genial de Shakespeare în „Comedia
erorilor“ (unde există două cupluri de gemeni), de Goldoni, de actorii comediei
dell’arte în arlechinadele şi pantalonadele lor şi, bineînţeles, de ultimul de
pe listă, misteriosul Antonio Mattiuzzi, care 
şi-a zis Collalto (născut în
1717), lăudat de Goldoni în memoriile sale, dar despre a cărui existenţă, în
afara faptului că era un excelent Pantalone, se deţin foarte puţine mărturii.
Spectacolul Nonei
Ciobanu, o regizoare cu un palmares impresionant atât în ţară, cât şi în
străinătate, foloseşte o traducere a lui
David Esrig. După un început bizar care vrea să ne introducă în atmosfera de
încurcături pe care o generează lumea goldoniană, aproape nereală, unde
asemenea întâmplări pot fi posibile, se bazează pe jocul actorilor, vrând să
fie cât mai fidel textului. Dar regizoarea nu poate rezista şi din când în când
ne prezintă câteva surprize. Unele de bună calitate, altele cam îndoielnice.
Cristian Iacob are
posibilitatea ca în cele trei ipostaze – Zanetto Veneţianul, Zanetto Marinarul,
Zanetto din Bergam – să dezvolte cu maximă varietate de mijloace un joc
credibil, extrem de divers şi suculent, creând confuzia şi perplexitatea atât
de necesară unei asemenea însăilări dramatice care s-au bucurat întotdeauna de
aprecierea publicului. Îl secondează cu excelente prestaţii restul distribuţiei,
din care se distinge Radu Zetu (de nerecunoscut în două compoziţii opuse),
băiatul de la han şi Angelique – o invenţie a regizoarei, fata făgăduită lui
Zanetto Veneţianul, care este de fapt... un bărbat! (sau un transsexual după
exemplul Conchitei Wurst, care a câştigat concursul Eurovision de anul trecut).
Constantin Florescu, în
rolul lui Arlechino, valetul lui Zanetto Veneţianul, deşi aşteptările sunt
mari, conform tradiţiei, are prin natura piesei şi a spectacolului respectiv puţin
spaţiu de desfăşurare. Mirările lui sunt de domeniul realismului strict, deşi
sunt autentice, dar nefăcând parte din fabulosul domeniu din care provine
personagiul. Asta nu diminuează cu nimic calităţile interpretului, care, în
altă înscenare, ar putea căpăta amploare.
Foarte buni, la obiect
cu înfăţişări impresionante şi măşti
adecvate sunt Avram Birău în Geronte, tatăl Angeliquei, şi Iulian Băltăţescu
în rolul comisarului, amândoi dezvoltând cu măsură extensiile rolurilor. În
schimb Oana Albu ne uimeşte cu transformarea uimitoare de la rolul lui Scapino,
valetul lui Zanetto din Bergam la Eleonora, soţia lui Zanetto Marinarul.Simona Mihăiescu (hangiţa
Argentina), actriţă de o dulce candoare, dar şi cu o discretă voluptate
a etalării farmecului feminin, cum este caracterizată de site‑ul Teatrului Mic
e într-adevăr drăguţă, are mişcări agile şi apetisante, costum şi perucă şocante,
dar n-are scene, sau are scene şi n-are text. Şi fără una şi fără alta e
plăcută, e dezinvoltă, e „actriţă“.
Şi totuşi, la
spectacolul la care am asistat nu s-a râs mai niciodată. Să fi fost o seară
„neagră“, pe care niciun actor nu şi-o doreşte, nici în visele lui cele mai
sumbre? Sau să fiu de acord cu părerea lui Goldoni, că publicului, la un moment
dat, nu-i mai plac vechile comedii, vechile canavale şi ar vrea piese mai
aproape de ceea ce se întâmplă în viaţa lor? Şi, slavă Domnului, acum se
întâmplă fapte extraordinare care rivalizează cu teatrul adevărat.
Preluând din mers repertoriul, Dinvale n-a avut
încă răgazul să-l regândească integral şi l-a lăsat să curgă la vale cu piese
de un anumit nivel, sau cu spectacole destul de controversate ca cel după
„D’ale carnavalului“, nevrând să facă o ruptură brutală faţă de ceea ce a fost.
Urmează, probabil, să-şi pună amprenta şi preferinţele pentru tot ce va veni:
un repertoriu îndrăzneţ şi original cu piese de mare calitate artistică, pentru
a readuce Teatrul Mic la marile performanţe, din vremea când îl avea director
pe marele om de teatru Radu Penciulescu. Îi urez succes.
