Pentru cinematografia românească, 2012 a fost un an foarte bun. Cu toată lipsa de susţinere, producţiile autohtone au obţinut premii importante; cap de afiş, filmul lui Cristian Mungiu – După dealuri. O peliculă despre care vorbeşte Ilinca Belciu, în cadrul rubricii Ecran.
păstra şi promova identitatea naţională,
precum şi pentru a asigura şi perpetua libertatea de expresie a cetăţeanului de
rând. În „ţara tuturor posibilităţilor“, lucrurile stau puţin altfel, dar ideea
de bază rămâne: sigur că individul este mai presus de orice şi îşi ia în serios
dreptul de a lupta pentru drepturile sale. Aşa se face că Statele Unite cred cu
tărie în donaţii mult mai mult decât în iniţiativa statului de a susţine
proiecte culturale. De oriunde am analiza povestea asta, un lucru este cert:
cultura este importantă pentru societate. Iar dacă ar fi să convingem pe cineva
în acest sens, am putea accentua doar atât: arta creează linişte, un spaţiu în
care spiritul poate respira liniştit. Mai mult, e acea oglindă critică care îţi
arată cum sunt oamenii de fapt. În tot acest context, România se vede bine şi
primeşte ecouri extraordinare din toată lumea. A dovedit-o prea bine în timpul
recentului Festival de Film Making Waves.
Organizat de o inimoasă echipă în centrul New Yorkului, oameni care s-au ambiţionat
ca lucrurile să se întâmple aşa, ca la carte, cu o maximă vizibilitate. E
straniu, într-adevăr, ca lucrurile să funcţioneze atât de bine în afara ţării.
Iar reacţiile presei americane de specialitate şi nu numai chiar îţi dau curaj
să te lupţi cu morile de vânt pentru visurile tale. Totul e posibil… şi nu doar
la New York.
îngrădirile societăţii, ale lumii în care ajungi să te învârţi.
Pentru că societatea în general creează situaţii dificile, care îţi ridică
semne de întrebare. Impresionează profund faptul că povestea nu ţine partea nimănui,
ci urmăreşte pur şi simplu maniera în care fiecare îşi susţine punctul de
vedere. De o parte, Alina, revoltată împotriva regulilor rigide ale mănăstirii,
preotului, ale vieţii austere şi mult prea riguroase precum o închisoare; pe de
altă parte, Voichiţa, căreia lumea de dincolo de zidurile bisericii i se pare
periculoasă. Întâlnirea lor după atâta timp pare că ar schimba totul: viitorul
lor împreună, la bine şi la greu, ar salva prietenia, dar mai ales iubirea
ascunsă, pe care Voichiţa o evită cu toată fiinţa – este una dintre cele mai
delicate secvenţe de dragoste dintr-un film. Abuzurile sunt interzise în
Biserică, iar cei care îşi permit aceste lucruri sunt aspru pedepsiţi,
mâniindu-l pe Dumnezeu. Religia radiografiată de Mungiu în mânăstirea uitată de
lume pare o altă realitate. Una în care îţi permiţi să fii judecătorul suprem
în numele „celor sfinte“. Voichiţa ascultă cu preasupunere în faţa maicilor, a
stareţului. Privirea ei, care o analizează pe Alina întinsă în biserică, spune
mai multe decât zeci de alte replici: pierdută în credinţă, rătăcită în
propriile gânduri, pe care şi le-a schimbat drastic în ultimii ani. A ajuns în
punctul în care şi-a dat totul, toate resursele spirituale şi financiare,
pentru viaţa de aici. Mungiu îşi construieşte de aşa natură personajele încât
cresc în intensitate, gradual, firesc, într-o Românie care stagnează, fără
electricitate, aproape de limita disperării.Dacă vrei să fii la curent cu tot ce se întâmplă în lumea medicală, abonează-te la „Viața Medicală”, publicația profesională, socială și culturală a profesioniștilor în Sănătate din România!
Titularii abonamentelor pe 12 luni sunt creditați astfel de:
Dacă vrei să fii la curent cu tot ce se întâmplă în lumea medicală, abonează-te la „Viața Medicală”, publicația profesională, socială și culturală a profesioniștilor în Sănătate din România!
Află mai multe informații despre oferta de abonare.
Cookie-urile ne ajută să vă îmbunătățim experiența pe site-ul nostru. Prin continuarea navigării pe site-ul www.viata-medicala.ro, veți accepta implicit folosirea de cookie-uri pe parcursul vizitei dumneavoastră.
Da, sunt de acord Aflați mai multe
