Sfârşit de vară toridă. Ca pentru a ţine viu
jarul acesteia, o Lady in red
incendiază afişul expoziţiei de pictură „Clipa ce zboară“, de la Galeriile „Căminul
Artei“ din Capitală, sub semnătura medicului pictor Petru Damir, membru al UAP din România şi, respectiv, al Cenaclului
de Arte Plastice al Medicilor „Ion Ţuculescu“.
Deschiderea – 27 august, încheierea – 9
septembrie a.c. Numărul mare al celor veniţi la vernisaj era un prim semn că
valoarea s-a adăugat şi de data aceasta numărului anilor, întregindu-le
rotundul cu strălucire.
Stilul inconfundabil al artei lui Petru
Damier se îmbogăţeşte prin varietatea temelor care, cu fiecare expoziţie,
surprinde privitorul antrenându-l într-o poveste nouă şi veche ca viaţa însăşi.
După ce ne-a purtat printre Bacante şi
inorogi (din care timp? din care lume?), după ce ne-a animat la Athos, între cer şi pământ (pentru care
închinare? la care zeu?), după ce ne-a purtat printre măşti (din care
carnaval?) la Veneţia, printre păsări (din care Paradis?) fantastice, cu ochiul
orb-văzător al nevăzutelor, ne-a pus astăzi în faţă o linie de vamă ca o poruncă
dintre acelea răstălmăcite de poetul din Lancrăm – „Opreşte trecerea! Ştiu că
unde nu e moarte nu e nici iubire şi, totuşi, opreşte, Doamne, ceasornicul cu
care ne măsuri destrămarea!“ – şi, i-a spus Lady
in red – Clipa ce zboară.
Expoziţia pictorului Petru Damir este o înmănunchere
de clipe care-au uitat să mai treacă. Pentru că, ce alta este un portret de nu
oprirea agresiunii „trecerii“ peste chipul modelului dintr-o anume clipă, cu un
anume mesaj! O alta este linia elansată a unui trup de femeie într-o clipă
intensă cât flacăra dorinţei din ochii de îndrăgostit cu aripile sufletului
deschise o îmbrăţişare din ziua aceea când…
Portretele (de femeie) sunt mai toate
alegorice (semn că bărbaţilor le este greu să se decidă spre un anume chip de
blondă sau brună, sau… totuna). O expoziţie – Portretul soţiei pictorului, adevărat omagiu adus alesei sale de
drum lung rămasă pentru noi cu înfăţişarea dintr-o clipă când nu eram în stare
s-o „vedem“ cu adevărat, prea semănând cu orişicine ca să ne oprim să-i vedem
haloul de lumină pe care el i l-a ghicit.
Portretele de bărbat sunt paşapoarte care
le-ar servi unor trăitori de azi să pună prin ele linie de vamă călătoriei cu
numele de viaţă înainte de a trece în alt
anotimp (de obicei dintre acelea cu
clipe repezi, precum coborârea pe tobogan din alt timp).
Păsările (cam nelipsite) din tablourile
semnate Petru Damir, tot clipe sunt: ele „durează“ cât ideea de zbor, cât o bătaie
de aripă, cât o oprire (în palmă, în privire, sub un clopot de sticlă), cât o
inocenţă.
Apoi, biruitor, roşul! Ca o patimă, ca o flacără,
ca o promisiune de ardere pe rug.
Ajuns la apogeul creaţiei, pictorul Petru
Damir pare a se fi detaşat cu graţie de medicul Petru Damir, care prin anul
1976 deschidea la Botoşani prima expoziţie personală. De-atunci trecut-au
clipele ca flăcări vii şi repezi toate.
