Foto sus: Câţiva dintre colegi, așa cum arătau la absolvirea facultăţii.

„Viaţa Medicală” a fost la eveniment, pentru a culege impresii la cald. 

Promoţia 1993 a Facultăţii de Medicină din București, din care face parte și semnatara acestui articol, n-a fost cu nimic deosebită de altele: număra câteva sute de studenţi români sârguincioși și alte câteva sute de studenţi străini, care au deprins cu toţii ABC-ul meseriei de medic în spitalele bucureștene. La absolvire, cu toţii speram la o carieră și o viaţă frumoase, mai ales că România se afla în plină transformare după schimbarea de regim politic din decembrie 1989. 

Click pe galeria de mai jos pentru a vedea mai multe imagini! 

Galerie imagini (4)

Unii absolvenţi au dat rezidenţiatul, urmând să devină medici specialiști, alţii au căutat direct să se angajeze ca generaliști pe unde-au găsit posturi. O altă parte dintre ei au făcut direct coadă în faţa ambasadelor străine, pentru a pleca din ţară (ca turiști sau direct ca emigranţi). Era perioada în care Canada și Australia primeau cu braţele deschise intelectuali din România. Și-uite așa, viaţa i-a împrăștiat în toate zările...

Prima întâlnire

Au trecut zece ani și o mână dintre foștii absolvenţi care păstraseră legătura, nu mai mult de 20 de persoane, au organizat o întâlnire. Apoi anii au zburat din nou... „Numărul foarte mare de colegi și mai ales fragmentarea pe multe serii și grupe mici din anul IV de facultate, în condiţiile în care internetul era incipient și cvasinecunoscut în anii ’90, a făcut ca, luaţi și de vârtejul devenirii profesionale, să pierdem contactul”, explică Vlad Duţescu, fostul șef de an din perioada facultăţii, actualmente coach de succes la o mare companie internaţională. 

„Ne-am întâlnit vreo 20 de colegi, în paralel și fără să știm unii de alţii, reunindu-se și o bună parte dintre colegii care au început facultatea la Pediatrie și care, fiind mai puţini, au ţinut mai ușor legătura. Între timp, începea să prindă contur social media și, împreună cu colegii de liceu, am început să ne revedem anual. Una dintre fostele colege de liceu, dar și de facultate, după o astfel de întâlnire, m-a tras de mânecă și mi-a spus: «Vlad, știi, la anul facem 20 de ani de la terminarea facultăţii; nu ne întâlnim și noi?».” 

Ca la 20 de ani

Și ne-am întâlnit peste 100! Pentru întâlnirea din 2013, am făcut ecusoane cu numele din facultate și cu pozele de pe diplomele de licenţă, ca să ne recunoaștem mai ușor între noi. Ne-am revăzut în amfiteatrul mare de la Medicină, am cântat Gaudeamus Igitur și ne-am îmbrăţișat. Apoi am mers la un restaurant și ne-am distrat de pomină, promiţându-ne unii altora să ţinem legătura și să ne revedem mai des. Ceea ce s-a și întâmplat ulterior, graţie și activităţii intense din grupul de Whats­App, unde se discută cazuri medicale dificile, se schimbă contacte și ne ajutăm reciproc cât putem. Nu e zi să nu întrebe cineva dacă e vreun coleg de gardă la urgenţă sau dacă un alt coleg poate ajuta o rudă sau un prieten cu un consult. Și mereu se găsește cineva să ajute! Împărtășim, desigur, și glume, și fotografii și punem la cale întâlniri mai mici sau mai mari. Ba se programează și concedii în vizită unii la alţii.

Astfel că, până în iulie 2023, când am marcat 30 de ani de la absolvire, au fost două întâlniri în format extins, la 20 de ani și la 25 de ani, dar și numeroase ocazii în care ne-am revăzut în grupuri mai mici, fără vreun motiv special. La întâlnirile mari, de fiecare dată au participat cam 25% dintre colegi și, ţinând legătura și prin grupurile de social media, aproximativ jumătate dintre foștii absolvenţi s-au văzut în ultimii 10 ani.

Dintre cei 770 de absolvenţi, unii colegi sunt astăzi în Australia și Noua Zeelandă, mulţi sunt în America și Canada; o colegă este stabilită în Chile. Dar, dintre cei care au emigrat, majoritatea sunt în Franţa. 

Bucuria pură a revederii

Dacă la zece ani a fost vorba mai degrabă de curiozitatea redescoperirii și emoţia de a întâlni oameni cvasinecunoscuţi sau uitaţi în timp, la întâlnirea de 20 de ani a fost și surpriza multora de a realiza că cineva foarte cunoscut din breasla medicală sau chiar cineva apropiat din spitalul în care lucrezi ţi-a fost coleg de facultate. Eu, de exemplu, mi-am dat seama că minunata dermatoloagă care-mi tratase fetiţa cu câţiva ani în urmă îmi fusese colegă de facultate. Acum, inclusiv doctoriţa de familie mi-am ales-o dintre foștii colegi.

30 de ani mai târziu, „cred că suntem un grup bine închegat, în care respectul, aprecierea și apartenţa sunt consolidate”, spune Vlad Duţescu. „A trecut peste noi o pandemie dificilă, care mai mult ne-a unit. Am depășit curiozitatea legată de a-i cunoaște pe ceilalţi colegi și am ajuns la bucuria pură a revederii, în care majoritatea dintre colegi se cunosc unii pe ceilalţi, s-au ajutat și susţinut reciproc de-a lungul timpului”, adaugă el.

La revederea de 30 de ani au participat peste 200 de foști colegi, mulţi dintre ei veniţi de la mare depărtare. Pe lângă cei 143 din România, au spus „prezent” 18 medici care profesează în Franţa, 16 veniţi din America, câte trei din Canada și Germania, doi din Olanda și câte unul din Bulgaria, Elveţia, Iran, Irlanda, Israel și Marea Britanie, inclusiv o colegă care a zburat de la mii de kilometri, tocmai din Chile.

Avem între colegi profesori universitari, directori de spitale, medici de toate specialităţile, cercetători (inclusiv colegul Mircea Ivan,care a contribuit la o descoperire premiată cu Nobel), reprezentanţi de companii farmaceutice, două colege care tocmai termină un nou rezidenţiat la 55 de ani, dar și antreprenori sau... o jurnalistă (vezi semnatara articolului de faţă).

Câţiva dintre noi sunt deja bunici, dar avem și părinţi cu copii sub 10 ani! Și mai sunt și câţiva colegi plecaţi prematur dintre noi...

Medicii au o disponibilitate redusă

După ce s-au decantat emoţiile, mulţumirile și celelalte ecouri ale petrecerii, l-am rugat pe fostul nostru șef de an, devenit liderul informal al promoţiei, să ofere un sfat celor care se gândesc să organizeze întâlniri similare cu colegii lor de facultate și iată ce a spus: „Deși medicina este despre sistem și sisteme și cere o abordare integrativă și colaborativă, încărcarea mare și efortul susţinut al medicilor îi fac să aibă puţină disponibilitate. E nevoie de timp, răbdare și organizare ca să poţi să ajungi la majoritatea colegilor. În plus, atât facultatea, cât și profesia în sine au o doză ridicată de competitivitate și e nevoie de bune abilităţi de mediere pentru a ajunge la un numitor comun cu majoritatea. Însă calitatea colegilor, atât ca profesioniști în Sănătate, cât și ca oameni, merită efortul. Pentru generaţiile mai noi e și mai ușor, pentru că prin social media se poate păstra legătura și comunica la distanţă fără probleme”.

Le-am dat „lucrare de control” colegilor 

I-am rugat pe foștii colegi să rememoreze amintiri din facultate, dar și să-și dea lor înșiși, cei de acum 30 de ani, un sfat. Iată câteva dintre răspunsurile lor. 

Amintiri

• Prima zi de armată pentru fete – niciuna dintre noi nu a avut ţinuta în regulă și ofiţeresele care se ocupau de noi ne-au tras un perdaf pe cinste.

• La orele de disecţie, când toţi ne mâncam sandviciul deasupra cadavrului... Era amuzant.

• Profesorul Goldiș, în anul VI, ne întreba ce carieră vom urma și mi-a zis: „Băi, Gerică (îl cheamă Gerard pe respondent – n.n.), tu ai cap de internist!”. Eu mă vedeam chirurg. Am ajuns legist...

• Sesiunile de aerobic cu grupul de fete (respondentul este de sex masculin – n.n.).

• Gărzile de noapte în secţia de Chirurgie a Spitalului Griviţa, care se terminau aproape întotdeauna în discuţii filosofice și culturale.

• Făceam chetă între colegi ca să mergem la pizzeria de lângă facultate.

• Practica agricolă din primul an de facultate – am legat cele mai strânse prietenii acolo.

• Vacanţele de 1 Mai cu colegii de grupă, la mare.

• Poveștile din căminul din Grozăvești.

• Mi-am sărbătorit ziua de naștere la sala de disecţie.

• Ţin minte când, la laboratorul de Fiziologie, au evadat broaștele din acvariu.

• Cantina de pe Cheiul Dâmboviţei – acolo am întâlnit-o pe colega de an, viitoarea mea soţie. 

Sfaturi pentru tine, cel de acum 30 de ani

• Să aloc mai mult timp familiei și prietenilor.

• Să fiu mai ambiţioasă.

• Să am mai multă încredere în mine.

• Să am curaj.

• Fă la fel!

• Ia-ţi o specialitate care să meargă la cabinet.

• Distrează-te mai mult!

• Să mă duc mai des la schi.

• Îmi doresc să fi fost mai prezentă la tot ce s-a întâmplat pe parcursul celor șase ani de facultate. Să nu fi fost copleșită de treabă și strivită de perspectiva viitorului.

• Să profesez în afara ţării.

• Aș repeta aceeași specialitate, dar nu în România.

• Fă-te medic de ţară! O să poţi și să muncești, și să trăiești! Și o să ai timp să-ţi faci unghiile! 

Am întrebat 100 de medici... „Ce înseamnă un medic bun?”

Un medic bun…

… se gândește în primul rând să-și încurajeze și reconforteze pacienţii și familiile lor. Empatia rezolvă jumătate din procesul de vindecare.

... e cel care știe să aibă grijă de el însuși.

... este un explorator. Mereu caută și găsește ceva.

... nu găsești pe ChatGPT!!!

... este acela care își tratează pacienţii așa cum vrea el să fie tratat.

... este empatic, un bun cunoscător al meseriei, atent la nevoile persoanelor pe care le are în grijă.

... este cel căruia îi pasă.

... un om integru, înainte de toate.

... Nu există decât medici buni! Ceilalţi simulează medicina! Trebuie să te reinventezi pentru fiecare pacient, chiar și pentru aceia care te scot din zona de confort.

... trebuie să aibă cel puţin trei calităţi: competenţă profesională, responsabilitate, empatie.

... va fi cel mai bun „soft”.

... este un suflet bun.

... știe că meseria lui e o vocaţie apostolică!

Atât facultatea de medicină, cât și profesia de medic au  o doză ridicată de competitivitate și e nevoie de bune abilităţi de mediere pentru a ajunge la un numitor comun cu  majoritatea. (Vlad Duţescu)

Un medic bun trebuie să aibă cel puţin trei calităţi: competenţă profesională, responsabilitate, empatie.