„De-o vreme, am prins a-mi da seama că, încă
din primii ani de viaţă, am luat drept adevărate un mare număr de opinii false,
şi că ceea ce am întemeiat, de atunci încoace, bazându-mă pe principii atât de
prost asigurate, nu poate fi decât extrem de îndoielnic şi nesigur; astfel că,
o dată în viaţa mea, va trebui să mă angajez cu toată seriozitatea să mă
descotorosesc de toate opiniile pe care le-am acceptat până atunci să-mi ocupe
încrederea, şi, dacă vreau să stabilesc ceva ferm şi definitiv în ştiinţe, să
încep totul din nou, de la fundamente.“ (Descartes)
Cu aceste cuvinte îşi începe gânditorul meditaţiile. De atunci încoace, omenirea
a învăţat că progresul constă în perierea continuă a opiniilor, convingerilor şi
fragmentelor cunoaşterii, corijând şi aruncând la coş multe din cele pe care
prezentul le oferă drept adevăruri. Şi, de fiecare dată, pentru a fi siguri că
nu greşim, este recomandabil să reluăm firul gândirii de la fundamente, prin
acestea înţelegând în primul rând (nu şi în ultimul rând) partea de realitate
la care te referi. În cazul nostru, este vorba despre aspecte ale realităţii
sociale româneşti, care, prin tradiţii, filoane culturale, experienţă
politico-socială, deşi are aspectele oricărei societăţi în general, are totodată
atâtea aspecte specifice, care o deosebesc de alte societăţi, încât abordarea
ei în mod identic cu alte societăţi înseamnă eroare. Şi asta deoarece
specificităţile sunt cele care acţionează mai rapid, generalităţile având evoluţie
lentă, pe termen lung. Dar efectul reacţiei imediate a specificului poate
perverti evoluţia pe termen lung a generalului. Foarte pe scurt, nu poţi
transpune în mod papagalicesc ceva ce funcţionează fără fisură altundeva. Bunăoară,
stupefianta iniţiativă oficială „Hai cu pâra!“ la averi. Societăţile suedeză şi
americană nu au cunoscut dramatica recrutare în masă a populaţiei, a unei mari
părţi a ei, prin şantaj, convingere, cumpărare, pentru a deveni „colaboratori“,
„şoptitori“ şi alte genuri de pârâtori. A fost astfel infestată toată masa
populaţiei, cu o încă uriaşă povară morală. Aşa se face că societatea românească
actuală este încă plină de spaime, de suspiciuni, de neîncredere, uneori chiar şi
în sânul familiei. Cea mai mare lipsă a societăţii româneşti actuale este lipsa
coeziunii, a încrederii necondiţionate în colegul, vecinul sau prietenul tău.
Dacă doriţi dovezi, urmăriţi familiile prin tribunale. Ne-am pierdut total o
anumită inocenţă gregară, fără de care orice societate capătă note de calvar.
Ei bine, a veni cu iniţiativa amintită înseamnă a accentua criza societăţii
româneşti, a intoxica bolnavul. Banii care vor veni vor fi foarte puţini, dar
suspiciunea şi ura se vor multiplica în populaţie, făcând aerul social irespirabil.
Iată ce înseamnă să ai papagali în vârful pomului!
Restrângându-ne
la mica noastră ogradă, cea sanitară, dintr-un vârf de tufiş a venit o
propunere care uluieşte. Bolnavul vine la consultaţie cu cardul. La sfârşitul
consultaţiei, bolnavul îşi declină numărul personal de identificare (PIN),
pentru ca onor. CAS să deconteze consultaţia. Până aici, toate în regulă. Dar
inspirată din ale democraţiei de pe alte meleaguri, propunerea aceasta nu există
nicăieri: ca bolnavul să-şi decline PIN-ul doar dacă este mulţumit. Ce spuneţi
de un bolnav care vrea un concediu medical pe care nu-l merită, dacă vrea
internări pentru a se pensiona, dacă vrea carnet de şofer ori aviz de portarmă şi
nu ar trebui să le aibă? Ce spuneţi de o parte dintre bolnavii psihici, mai
ales aceia care nu au conştiinţa bolii, care se simt jigniţi că au fost aduşi
la medic, de aceia care, prin boală, suspicionează pe toată lumea? Uşa răului
pe care ar deschide-o această propunere este atât de largă, încât ceea ce ar
urma ar fi greu de reparat. Medicii, în final, nu se vor putea opune furiei
„celor cu drepturi“ şi vor ajunge într-o situaţie mai mult decât jenantă.
Dincolo de faptul că propunerea însăşi jigneşte. Crede cineva că acest corp
medical, cel mai prost plătit din Europa, folosit de toate regimurile ca stâlp
al infamiei, paratrăsnet pentru ura populaţiei, merită o jignire în plus? 
