Faptul că ne petrecem vremea într-o lume a
pretextelor poate fi un adevărat noroc. De exemplu, este greu de ignorat un
motiv suficient care ne permite să ascultăm o muzică excepţională. O astfel de
conjunctură a putut fi întâlnită în debutul lunii, când Orchestra Naţională
Radio a folosit, pe lângă pretextul zilei de întâi martie, cu implicaţiile sale
cunoscute, şi pe cel al rememorării unui muzician statornicit de mai bine de
jumătate de secol în conştiinţa publicului. Concertul astfel proiectat a fost
dedicat celebrului Ion Voicu şi a conţinut în program numai piese de Mozart şi,
ca un element care a putut creşte interesul auditorilor, la pupitru s-a aflat
fiul marelui violonist, dirijorul Mădălin Voicu.
Fără o promovare care să depăşească limitele
decenţei, concertul a avut o asemenea audienţă încât a început, practic, cu
casa închisă şi mulţi doritori au urmărit, prin bunăvoinţa organizatorilor,
evenimentul în picioare sau pe scaune culese din foaier ori de pe la garderobă.
Acest lucru a tulburat, într-un fel, ambianţa solemnă pe care o presupune un
„simfonic“, dar aspectul a fost atenuat de comportamentul rezervat şi demn al
colectivului orchestral, care a tratat concertul ca pe o manifestare de înaltă ţinută
şi nu s-a lăsat antrenat de niciun prilej – dintre cele care i s-au oferit –
pentru a transforma totul într-un spectacol popular. Acest lucru nu a fost
deloc uşor, deoarece repertoriul, exclusiv mozartian, a cuprins piese foarte
cunoscute, melodioase şi cantabile, publicul – apreciat după reacţiile de
satisfacţie – nu a fost compus din specialişti ori melomani de carieră, iar
dirijorul a avut câteva tentative de a strecura ghiduşii peste care orchestra a
trecut cu eleganţă şi discreţie.
Concertul a început tumultuos, cu Uvertura
operei Nunta lui Figaro, pe care
orchestra a executat-o într-un tempo mai alert decât se cântă atunci când piesa
este legată de opera propriu-zisă, însă a edificat audienţa asupra nivelului şi
resurselor de care dispune orchestra simfonică radio. A urmat celebrul Concert
nr. 20 pentru pian şi orchestră în re minor KV 466, care l-a avut protagonist
pe unul dintre vârfurile tinerilor interpreţi români. Acesta a fixat cu
degajare şi exactitate atât valorile grave şi reflexive ale partiturii, cât şi
pe cele de mare densitate şi vigoare ale acesteia, până spre limitele generoase
ale registrului minor explorate de către genialul compozitor. Pianistul Horia
Mihail a intrat în spiritul concertului concentrat şi transpus, urmărind cu
atenţie pasajele orchestrale, pe care le-a dirijat, discret, cu mâna stângă sub
claviatură şi a asigurat un dialog firesc cu orchestra în intervenţiile reduse,
urmând ca, în momentele când pianul preia planul muzical, pauza orchestrală să
treacă lin şi cu naturaleţe. La finalul prestaţiei sale, interpretul, sesizând
cu amabilitate şi umor că întregul concert al serii a fost proiectat să conţină
doar piese din registrul minor, a oferit auditorilor drept bis o glumă muzicală
de Mozart, pentru recuperarea simetriei şi, poate, pentru a-şi reafirma
remarcabila virtuozitate.
După antract s-a cântat geniala Simfonie 40
în sol minor KV 550, în care colectivul orchestral a dat întreaga măsură a
omogenităţii şi echilibrului interpretativ pentru care concertele de la Sala
Radio sunt comparabile cu cele ale altor orchestre cunoscute. Am remarcat în
acest sens, încă o dată, fineţea suavă şi sunetul curat al partidei de vioară şi,
în plus pentru această partitură, intervenţia persuasivă şi dulce a
instrumentelor din lemn, care a colorat liniaritatea melodică previzibilă a
acestui opus mozartian.
Contribuţia dirijorală a fost deosebită şi
interesantă atât prin ţinuta specială pe care cunoscutul personaj public a
adoptat-o, cât şi prin inevitabilele conexiuni şi comentarii ce s-au putut ivi
alături de celelalte activităţi citadine ale lui Mădălin Voicu. Ca şef de
orchestră, acesta a condus într-o manieră amicală un colectiv muzical solid
articulat, fără fisuri ori disonanţe şi a oficiat sub o gestică şi o mimică
expresivă, care, uneori, a amintit de maniera particulară în care evolua Sergiu
Celibidache.
Deşi se află după o redecorare destul de
recentă, Sala Radio se pare că a trecut bine peste această încercare, păstrându-şi
acustica bună, dar dobândind o ambianţă generală mai plăcută şi mai confortabilă.
Fără a uita şi celălalt pretext pentru care
acest concert Mozart a fost prezentat publicului, la încheierea serii,
amfitrionii au oferit flori doamnelor care au asistat la audiţie.
