Zilele
trecute am participat la o întâlnire informală cu presa a fostului
director al Spitalului Colentina, medicul Bogdan Andreescu. Acest
articol nu este despre cine are dreptate și cine nu, cui i s-a făcut
o nedreptate sau că sistemul este iarăși de vină. La subsolul
unei cafenele din centrul Bucureștiului, o mână de jurnaliști
aveau să afle din gura fostului director cum a fost transformat
acest spital în ultimii cincisprezece ani, care au fost motivele din
spatele respectivelor transformări și care sunt rezultatele, cu
impactul lor atât asupra medicilor și cadrelor care lucrează
acolo, cât și asupra sănătății celor care trăiesc în
București și în zonele limitrofe. Au fost povești vii și
frumoase, care păreau să „țină apa”. A fost un discurs clar,
ținut cu pasiune, vizual, empatic, cu o oarecare amărăciune pentru
finalul care a venit puțin mai repede decât își dorise, cu o
umbră de îngrijorare că o parte din cele realizate s-ar putea să
nu mai evolueze sau poate chiar mai rău. A fost prea puțină
blamare, a fost ceva asumare a responsabilității de a nu mai fi
purtat de grijă unor orgolii mocnite, a fost o oarecare înțelegere
pentru decizia schimbării lui și o asumare a responsabilității
pentru aceasta.
Dar
nu despre Colentina vreau să vorbesc. Devoalând, una câte una,
noile secții și vorbind despre investițiile din fiecare și despre
oamenii care au ajuns să lucreze acolo, fostul director le recomanda
participanților ca, în eventualitatea nedorită în care ar avea
nevoie de ajutor în specialități precum hematologie,
gastroenterologie, reumatologie, dermatologie, neurologie,
cardiologie intervențională și altele, să apeleze cu mare
încredere la colegii lui, pentru că fac medicină de vârf cu
tehnică de vârf.
Privindu-i
pe jurnaliști, aceștia păreau să fie deopotrivă uimiți si
încântați. Și atunci mi-a venit în minte întrebarea: de ce abia
acum? De ce a trebuit să aștepte atât pentru o astfel de
întâlnire? Recunosc că recenta sămânță de scandal a făcut
întâlnirea mult mai atractivă și mai suculentă în contextul
actual decât în condiții normale de lucru. Dar dacă nu este chiar
așa? Dacă a existat cândva, fie și doar în mintea unui director,
un plan pentru mai bine și mai util, mai rentabil, de ce să nu fie
prezentat înainte de a se traduce în fapte? De ce să nu ai presa
alături de tine în această călătorie? De ce să nu afle
jurnaliștii – și, prin ei, cât mai mulți suferinzi – de
lucrurile care consideră că sunt bine făcute? De ce să nu fie
implicați în relația cu media doctorii care lucrează zi de zi la
această transformare și care ar putea mai bine să explice ce este
nou și la ce ajută?
Asta
mi-a amintit de un sfat dat la o conferință, cu ceva timp în urmă,
unor directori de spital: să-și facă o rutină în a relata
presei, într-un format sau altul, chiar și săptămânal, ceva
relevant care se întâmplă sau urmează să se întâmple în
unitatea lor. Poate să nu fie mereu ceva măreț, atâta vreme cât
pot arăta preocupare și progres. Oamenii au nevoie să vadă că se
întâmplă lucruri bune cu spitalele din comunitatea lor și să
înțeleagă la ce le-ar putea cândva folosi. Medicii (dar și alți
participanți în activitatea de spital) au nevoie să simtă
dimensiunea implicării lor (dincolo de plățile derizorii), să își
trăiască mai bine misiunea pentru care s-au pregătit. Chiar dacă
asta ar însemna ca, uneori, să-și depășească zona de confort și
abilitățile atunci când se vor adresa presei.
Fiecare
director de spital care își dă interesul cu bună-credință
pentru a avea un spital cât mai performant are nevoie să iasă la
microfon sau la rampă și să spună ce își dorește să facă și,
mai apoi, ce a realizat și cum. Asta îl va ține angrenat și
motivat (nu doar pe el, și pe cei din echipa lui). Ba, mai mult, un
astfel de demers va scădea probabilitatea unor decizii arbitrare
nedorite. Va crește probabilitatea de a-și găsi sprijin din locuri
poate mai puțin așteptate. Va avea mai multă lume în preajmă
atunci când lucrurile scapă de sub control.
Prea
târziu? Poate că pentru foștii directori de la Colentina sau
Municipal – da, e prea târziu. Dar pentru cei aflați încă în
funcție mai este timp. Important este ce fac acum.
