În
„Cronica românilor şi a mai multor neamuri”, Gheorghe Şincai scrie cum, înainte de a fi ucis, Constantin
Brâncoveanu a spus celor patru fii: „Iată, toate avuţiile le-am avut şi le-am
pierdut. Să nu ne pierdem însă sufletele. Priviţi la Hristos, Mântuitorul
nostru, câte a răbdat pentru noi şi cu ce moarte de ocară a murit. Credeţi
întru aceasta şi nu vă mişcaţi, nici nu vă clătinaţi din credinţa voastră
pentru viaţa şi lumea aceasta“. Apoi au fost decapitaţi, începând cu Ianache Văcărescu,
ginerele şi sfetnicul domnitorului, continuând cu cei patru fii: Constantin, Ştefan,
Radu şi Matei. Era 15 august 1714 când domnitorul îşi încheia martiric domnia
începută în 1688, intrată în istorie ca o perioadă de pace, dezvoltare culturală
şi spirituală ce îi poartă numele. La
împlinirea a trei secole de la această tragedie, secţiile de Ştiinţe istorice şi
arheologie, respectiv Arte, arhitectură şi audiovizual ale Academiei Române au
organizat o sesiune ştiinţifică desfăşurată zilele trecute în Aula Academiei.
Sesiunea s-a deschis cu alocuţiunea acad. Dinu Giurescu, vicepreşedintele
Academiei, care a subliniat importanţa unei sesiuni academice dedicate domniei lui Constantin Brâncoveanu, cu atât
mai mult cu cât despre domnitorul martir, ca şi despre alte evenimente importante
ale istoriei noastre, nu se pomeneşte mai nimic în manualele şcolare,
într-o politică deliberată de a înstrăina
tineretul de orice este românesc.
Comemorarea
domnitorului a prilejuit lansarea albumului „Constantin Brâncoveanu. Documente
din Colecţia Bibliotecii Academiei Române“, editat de Biblioteca Academiei
Române şi Mitropolia Olteniei şi realizat de Gabriela Dumitrescu, Liliana Năstăselu,
Oana Dimitriu, Ion Andrei Ţârlescu de la Serviciul Manuscrise, carte rară a
Bibliotecii (din acest volum, de altfel, provin ilustraţiile alăturate). În
Introducere, acad. Răzvan Theodorescu scrie: „Orgoliosul, mult bogatul voievod şi-a
aureolat, prin moartea de martir, domnia zbuciumată
şi minată de
incertitudini pe care şi-o presimţise acum
trei sute de ani, aşa cum prin opera sa ctitoricească şi-a câştigat gloria de
prinţ al culturii, aşa cum prin gestul său de oblăduitor al celor de o credinţă
cu el din întregul Răsărit şi-a dobândit faima de urmaş al împăraţilor de
odinioară. De fapt, este încă şi mai sigur că la judecata din urmă a istoriei
româneşti Constantin Brâncoveanu ar putea fi rânduit printre marii şi nu
întotdeauna ştiuţii ei înţelepţi.“
La
manifestare au prezentat comunicări: acad. Dan Berindei, preşedintele de onoare
al secţiei de Ştiinţe istorice şi arheologie – „Vizionarul, înţeleptul şi
realistul Constantin Brâncoveanu“, acad.
Răzvan Theodorescu, preşedintele secţiei de Arte, arhitectură şi audiovizual –
„Un veac valah între martiri şi trădări“,acad. Marius Porumb – „Arta brâncovenească în Transilvania“ şi prof. univ. dr. Vasile Vasile –
„Procesul de românire a cântărilor de strană de la Filothei sin Agăi la Anton
Pan“.
Constantin
Brâncoveanu a rămas în istorie ca un domnitor doritor de pace, preocupat s-o
apere. Nu şi-a dorit domnia cu orice preţ, dar, odată acceptată, şi-a dovedit
realismul în aprecierea situaţiilor concrete, înţelepciunea în adoptarea unei
politici flexibile, prielnice ţării Româneşti, chiar cu preţul compromisului,
anticipând apusul Imperiului Otoman în termenii unui viitor mai îndepărtat decât unii dintre
contemporani. În vremuri extrem de
tulburi, teribil de nesigure, sublinia acad. Dan Berindei, s-a priceput,
printr-o politică foarte abilă, să asigure statalitatea, ţinându-se departe de orice conflict incert:
„În consecinţă, asistăm la angajarea domnitorului într-un joc foarte delicat în
care se afirmă consensul la o eliberare, dar cu multă atenţie pentru a evita
orice pas care se putea dovedi prematur… cu constantă şi necontenită grijă ca o
eliberare să nu se traducă într-o simplă ocupaţie sau includere“.
Ca
întreaga noastră istorie, desfăşurată
sub semnul unor strategii de supravieţuire – cum demonstrează acad. Mircea Maliţa
în „Cuminţenia pământului”, în vreme ce sociologii vorbesc de o cultură a
supravieţuirii – secolul XVII nu a făcut excepţie. Singura şansă era, cum scria
Neculce, citându-l pe ştefan cel Mare: „Să închine ţara la turci, iar nu la
alte niamuri, căci neamul turcilor sunt mai înţelepţi şi mai puternici“.
Pornind de aici, acad. Răzvan Theodorescu a făcut o anatomie a acelor timpuri,
în care reuşita se datora unei diplomaţii deosebit de bine chibzuite, ce i-a
permis folosirea dibace a tuturor oportunităţilor, asigurându-i o domnie atât
de îndelungată, dar nu l-a ocrotit de un sfârşit tragic. Dincolo de aceasta găsim
o politică de culise foarte întortocheată cu complicităţi şi trădări în umbra
turcocraţiei, proprii unui etos al „tranzacţiei“, care implica „folosirea
oportună a tuturor ocaziilor care au salvat neamul şi statalitatea românilor“.
Este, cum spunea Nicolae Iorga, „un singur drum politic, pe care de veacuri
întregi am mers cu toţii (…) el era alcătuit de mulţi paşi la dreapta şi mulţi
paşi la stânga, din multă îndrăzneală înainte, din multă retragere resemnată în
urmă“. Trecându-le în revistă pe toate sine
ira et studio, acad. Răzvan Theodorescu conchide: „Dincolo de tranzacţii,
dincolo de oportunisme şi trădări contemporane, mucenicia Brâncovenilor înseamnă,
în zorii modernităţii noastre, o pagină tragică şi, în cele din urmă, eroică“.
Domnia
lui Constantin Brâncoveanu a fost, de departe, una dintre cele mai favorabile dezvoltării culturii şi a artei,
înscriindu-se, cum aprecia acad. Marius Porumb, „ca un moment de vârf, o etapă
de mare înflorire culturală, iradierea artei brâncoveneşti cuprinzând deopotrivă
Transilvania, Banatul şi Moldova, reflexe fiind prezente şi în Basarabia“. Din
toate se desprinde o singură concluzie: „Dacă în primele decenii arta
brâncovenească se propagă ca un semn al susţinerii ortodoxiei transilvane,
începând cu deceniul al patrulea al secolului al XVIII-lea, valorile artistice
de la sudul Carpaţilor sunt receptate ca autentice manifestări ale unui stil naţional“.
În acelaşi spirit, profesorul Vasile Vasile a ilustrat felul în care cântările
de la strană au primit straie româneşti. Iniţiatorul a fost Filothei sin Agăi
Jipei, reprezentantul cel mai important al şcolii brâncoveneşti de muzică, de
la care a rămas prima psaltichie în
limba română. Apogeul a fost atins de Anton Pann, „cel isteţ ca un proverb“ cum
îl caracteriza Eminescu, ce şi-a înscris numele deopotrivă în istoria
literaturii ca şi în istoria Bisericii.
De la el avem moştenire imnul naţional „Deşteaptă-te, române!“ numit cândva de
Călinescu „Marseilleza română“. Domnia
şi sfârşitul tragic al lui Constantin Brâncoveanu ilustrează cum nu se poate
mai bine modul nostru de a fi ca supravieţuire, de la compromis la jertfă
într-un echilibru fragil ce-şi are punctul de stabilitate în credinţa creştin
ortodoxă. Pe acest drum al incertitudinilor, cultura şi arta conferă identităţii
noastre caratele valorice inconfundabile care îmbogăţesc lumea cu farmecul abia
simţit al măsurii, din care se ivesc şi rele şi bune, între acestea din urmă
aflând bunătatea, blândeţea, îngăduinţa şi, la nevoie, puterea de a te jertfi.
