Titlul recentei cărți a
doctorului Nicolae Radu, apărută la editura „Antim Ivireanul“ e
provocator din cale afară. Cum adică Abecedar pentru avansați? Nu este doar potrivit, ci și util. În explozia de cuvinte și concepte noi
care ne asaltează în fiecare zi, crește vizibil riscul de a reedita povestea
turnului Babel.
Deloc întâmplător,
discutăm de criza de comunicare, paradoxal, într-un timp în care tehnologiile
comunicaționale realizează performanțe demne de domeniul SF-ului. Conceptele,
mai ales cele provenite din tehnologie, au ceva din destinul efemeridelor. Ele
dispar atunci când o tehnologie iese din uz, fiind înlocuită cu una mai
performantă, mai eficientă. Oamenii nu pot face decât să se adapteze acestui
iureș de cuvinte și expresii pe un drum încețoșat, de la informație la
cunoaștere și asimilare înțelegătoare. Mai întâlnim un fenomen a cărui
extindere devine îngrijorătoare – cu cât crește gradul de cunoaștere și nivelul
de complexitate, cu atât crește și ignoranța. Comparând cunoașterea cu o sferă,
extensia ei, cum s-a remarcat, face să crească numărul punctelor de contact cu
necunoscutul.
Nu în ultimul rând,
ignoranța este și o consecință nefastă a manipulării informațiilor, fapt ce l-a
determinat pe Chomsky să elaboreze un „decalog al manipulării“, demn de toată
luarea aminte, cel puțin pentru o minimă prevenție personală. Atent la toate,
dr. Nicolae Radu surprinde apariția unei noi discipline științifice – „agnotologia“
– care studiază bazele științifice ale ignoranței. Utilitatea acesteia este cu
atât mai importantă cu cât, în ultima vreme, tot mai mulți se folosesc de
ignoranță (o cultivă chiar, dacă se poate spune) în scopul satisfacerii unor
interese economice, politice sau sociale. Se ține seama, în definirea
conceptului, și de psihologia ignoranților, care, în cele mai diferite moduri,
nu-și recunosc statutul, ba chiar îl neagă până la agresivitate. Se pare că în
cazul ignoranților agresivi, care proliferează într-un ritm uimitor, numai
ajutorul lui Dumnezeu poate „să le dezghețe inimile“. Fenomenul nu este unul
nou. Poporul îl eticheta din cele mai vechi timpuri, fără menajamente: „Prostul
nu e prost destul, dacă nu e și fudul“.
Cartea nu este, cum s-ar
putea crede, un dicționar, ci mai curând o suită de eseuri (în sensul lui
Montaigne) în care stilul propriu autorului se dovedește unul purtător de
înțelesuri. E un fel de pelerinaj al cuvintelor, țelul fiind o comprehensiune
adecvată a lor și, prin aceasta, un mod elevat de a conviețui în lumea
contemporană aflată în criză, într-un timp al judecării și judecății.
În „Argument și
lămurire“, autorul explică rațiunea folosirii cuvintelor „abecedar“ și
„avansați“. Prea bine știm că abecedarul este „prima carte“ de la care pornim
pe drumul cunoașterii, începând cu literele și cuvintele. „Diferența specifică“
a lucrării este reperabilă în faptul că sunt inventariate cuvinte a căror
înțelegere presupune noțiuni prealabile, eventual din domenii mai noi ale
cunoașterii.
Exercițiul de succes pe
blogul personal, apreciat ca „onorabil“, a fost pentru dr. Nicolae Radu un
argument cu funcție întemeietoare în elaborarea cărții. Stilul său este cel
înrădăcinat pe acest mod de comunicare – direct, pe alocuri didactic, percutant,
deschizător de orizonturi semantice, care invită elegant la deslușirea unei
realități ce-și face din cuvânt pas pe drumul spre cunoaștere, lucrare,
creație. Adăugăm măiestria exprimării, nuanța colocvială și un abia perceptibil
spirit ludic, elemente ce prefigurează un succes sigur.
Cartea poate fi
înțeleasă – de ce nu? – și ca una de aventuri, urmărind peripețiile cuvintelor
pe mereu mai aglomeratele autostrăzi informaționale. Faptul că lucrarea nu are
o structură anume oferă cititorului șansa de a alege ce anume îl interesează la
un moment dat. Acest lucru adaugă lecturii, alături de utilitatea sa, o notă
agreabilă, chiar prietenoasă.
Se întâmplă uneori ca
tema lucrării să fie în plină dezbatere și atunci autorul invocă o somitate,
cum este, de pildă, Julian Săvulescu, citând propriul articol „Chimia și
genetica moralei“: „Ingineria genetică va deveni un bun public când tehnologia
va evolua în direcția unor beneficii clare, acceptate unanim“. De acord, însă
apare problema vizând cine și în ce condiții își dă acceptul, când se știe că
multe cercetări sunt secretizate din varii motive, iar „acceptul“ este de multe
ori o cointeresare mai mult sau mai puțin culpabilă.
Din suita conceptelor
abia intrate chiar și în limbajul de specialitate se menționează sindromul
„burn-out“, definit de Frenderberger ca „stare de epuizare afectivă manifestată
prin oboseală cronică, depresie, frustrare, cauzată de un eșec profesional“.
Cum într-o vreme a schimbărilor eșecul secondează fiecare faptă, acest sindrom
e mereu mai răspândit. De mare folos ar fi niște studii care, împreună cu
descrierea cazurilor, să sugereze și soluții, care, cu siguranță, depășesc
limitele disciplinei specializate. Autorul prezintă și complexul de simptome
„Karoshi“ (noțiune de origine japoneză), manifestat prin afecțiuni
cardiovasculare apărute ca urmare a excesului de muncă.
O notă aparte o are
textul despre singurătate sau izolare ce poartă cititorul spre o concluzie care
nu surprinde: „Omul nu poate refuza singurătatea, este condiționat să trăiască
împreună cu alți oameni, la fel de singuri“. Aceasta este o temă apărută de pe
la mijlocul secolului trecut și relevante sunt doar cuvintele pline de
amărăciune spuse de șarpe Micului Prinț: „Singur poți fi și printre oameni“,
sau meditația asupra relației „solidar–solitar“, tulburător redată de Albert
Camus, generos deschis spre starea de a fi împreună. Mai cităm „obsolescența
programată“, ca „pierdere progresivă a funcționalității, uzură morală,
declasare tehnologică“, fenomen tot mai răspândit, cu potențial de maximă
magnitudine atunci când e „programat“ din motive ușor de aflat, dar mereu mai
greu de suportat. Uneori se pare că totul tinde să fie de „unică folosință“ și
este cutremurător gândul „veni-va vremea când și oamenii vor avea același destin“,
câtă vreme deja suntem cifre și mereu mai puțin nume.
Odiseea cuvintelor
continuă în același registru atractiv și, cu osebire, vom cita articolele
„Maieutică și brainstorming“, „Despre soarta cărții“, „Despre nemurire“,
„Despre hipnoză“, „Inteligența emoțională“, „Despre nevoia de credință“ și
altele asemenea, ce dau impresia că autorului, „șoarece de bibliotecă“ cum se
autodefinește, nimic din ce-i uman nu-i rămâne străin. Autorul nu putea ocoli,
desigur, celebrul „carpe diem“ propriu timpului nostru despre care scrie cu
îndreptățire că: „Viitorul este o prelungire a trecutului, un trecut prelucrat,
trecutul nu poate fi ignorat“. Intrând în joc, ne-au venit în minte cuvintele
tâlharului drept la răstignirea lui Hristos, ca un summum a tot ce se mai poate
spune: „Pomenește-mă Doamne când vei veni întru împărăția Ta“. Răspunsul îl
știm: „Astăzi vei fi cu mine în rai“. Este modul ideal de a trăi clipa ca
deschidere spre înveșnicire. Asta pentru când, o spune în felul său și autorul,
credința este înrădăcinată în eul nostru și exprimată în acea „nostalgie a
paradisului“ de care vorbea Nichifor Crainic.
Neorânduiala aparentă a
textelor lasă libertatea cititorului să-și configureze propriile dimensiuni
între care să se regăsească, sau mai degrabă să se construiască pe sine în
primitorul spațiu virtual. Și dacă nimic nu-i este străin, autorul nu putea
ocoli fericirea, aproape imposibil de definit, dată fiind puternica sa
încărcătură subiectivă. Ca și în alte situații, autorul apelează la „clasici“
și sfârșește prin reiterarea întrebării: există sau nu fericire? Cum răspunsul
este la fiecare dintre noi, autorul precizează că „dacă există, nu poate fi
asimilată cu apoteoza, un moment tragic, pentru că după apoteoză nu poate să
mai urmeze nimic“. Nu am aflat, în enumerarea atât de erudită, fericirile
rostite de Hristos în predica de pe munte, din care amintim doar „Fericiți
făcătorii de pace, că aceia fiii lui Dumnezeu se vor chema”. Este surprinsă
esența fericirii ca pace, starea edenică de împăcare a omului cu Dumnezeu și cu
întreaga creație, o stare edenică spre care aspirăm pe măsură ce vedem cum
dezastrul ecologic se face preludiu pentru omul mereu mai străin în lumea pe
care însuși a făurit-o.
Lectura cărții
reliefează valoarea multitudinii și diversității informațiilor, afirmării unei
atitudini, în acest caz de noblețe intelectuală, sugerării unor noi perspective
și invitației senine la comunicare în spațiul virtual care se arată a fi unul
de prietenoasă apropiere. Autorul ne amintește, în final, cum spunea și Blaga,
că: „Trăim în una și aceeași lume. Prin urmare nu suntem așa de departe unul de
altul. “