Un om. Un oraş. 24 de ore.
Unul dintre filmele prezentate şi premiate
la TIFF (chiar cu Marele Premiu) nu se regăseşte în retrospectiva festivalului
prezentată la Bucureşti. Asta pentru că Oslo, 31 August regizat de Joachim Trier
va avea premiera în cinematografele româneşti în luna iulie. O poveste care te
scutură zdravăn atunci când ai dubii şi dileme în privinţa încrederii în sine.
Un portret intimist extrem de atent şi bine gândit cinematografic. O zi din viaţa
unui tânăr care încearcă să-şi revină după o lungă, complicată şi dureroasă
perioadă de reabilitare. „Uită-te la viaţa mea! Am 34 de ani şi nu am nimic. Nu
vreau să o iau de la zero.“ Poate părea tânărul răsfăţat de soartă: părinţii au
făcut tot posibilul să îi achite datoriile, talentat era, prieteni avea (drept
dovadă că acum simte nevoia să îi revadă, să le vorbească, să le stea în preajmă
pur şi simplu, dar fără alte eforturi de readaptare). Şi totuşi, ceva a mers
anapoda, ceva s-a scurtcircuitat pe drum atunci când s-a refugiat în droguri uşoare
şi a ajuns în punctul în care nu a mai avut cale de întoarcere. Anders Danielsen Lie în rolul lui
Anders (e doar o coincidenţă de nume, personajul nu are nimic de-a face cu
actorul) intră perfect în pielea tânărului ratat care nu are puterea să se
ridice, să meargă mai departe, să îşi învingă fricile, temerile. „Va fi bine.
Voi reuşi. Îmi tot repet lucrurile astea, doar că nimic din toate astea nu se întâmplă.“
Proaspăt ieşit din centrul de reabilitare,
Anders începe călătoria în lumea cea largă cu o oprire în casa prietenului său
Thomas – acum familist convins. Iniţial, Trier îţi dă o oarecare senzaţie de
nesiguranţă, filmul se porneşte greu şi totuşi deloc disconfortant: nu înţelegi
foarte bine de la bun început dacă Anders îşi vizitează sora (nevasta lui
Thomas) sau chiar fratele. Discuţia curge lent, întocmai reintegrării
personajului sleit de putere, de apetit vital. Atitudine demnă de înţeles având
în vedere istoria sa. Trier reuşeşte să contureze extrem de fin personajele:
Thomas e tot timpul pus pe glume, îi răspunde lui Anders în citate, provocându-l.
Dar atitudinea şi comportamentul său pregătesc de fapt una dintre primele
secvenţe cu adevărat sensibile şi bine conduse din punct de vedere regizoral.
Adevărata „provocare“ pentru Anders este, de fapt, spaţiul închis al apartamentului
lui Thomas – atmosfera aşezată de la masa de prânz, discuţiile casnice ale
cuplului, prezenţa şi atitudinea soţiei, copilul, sumedenia de jucării. Cu
toate că vizita avea un anume scop, Anders pare inhibat de loc. Parcul în care
se vor refugia cei doi prieteni, plimbarea lor haotică va fi momentul declanşator
pentru Anders care simte nevoia destăinuirii, dar mai ales a unui sfat (ce nu întârzie
să apară) ca de la prieten la prieten. Thomas este cel care îi reaminteşte că
are o familie, una extrem de săritoare, care îi poartă de grijă şi îl iubeşte
indiferent de alegerile sale, ba chiar îi deschide ochii şi îi explică punctual
dragostea aflată la doi paşi – cărei foste prietene i-a păsat mai mult. Thomas
face tot posibilul să îi arate cum viaţa lui poate începe „de la zero“ în orice
clipă, atâta vreme cât îşi doreşte lucrul acesta. Dar negativismul şi depresia
par a fi impregnate adânc în psihicul lui Anders.
Trier a construit un personaj aparte,
realist, deloc exagerat, cu măsură, înţelegere, compasiune: Anders se crede în
continuare un ratat, dar fiecare prieten revăzut, fiecare loc în care îşi va căuta
trecutul şi prezentul incert încearcă să îi demonteze ideile preconcepute.
Din nefericire, singurul inamic este el însuşi. Altfel, fiecare prieten se
bucură să îl revadă, chiar şi editorul publicaţiei care îl intervievează pentru
post este pe punctul de a-l angaja, cu toate că află adevăratul motiv din
spatele vacanţei din CV. Aparent,
Anders se ambiţionează să reintre în normalitate, vrea să creadă că totul pare
simplu şi că viaţa i se poate reaşeza încetul cu încetul. Dar, fără a vedea ce se petrece în jur, clachează
pe nesimţite.
O altă secvenţă emoţionantă este cea
dintr-o cafenea oarecare: va avea ocazia să asculte atâtea poveşti câţi clienţi
sunt acolo în momentul respectiv. O poveste de dragoste rutinată care moare încet,
mărturisile unor proaspete mămici, visele măreţe ale unei puştoaice de 15 ani
care îşi înşiră în agendă fiecare dorinţă, indiferent cât de stupidă ori absurdă
ar părea – începând de la săritul cu paraşuta până la a fi „fericită şi la 100
de ani“. Este o secvenţă vie şi energică, degajă sensibilitate şi emoţie, mai
ales în raport cu personajul deprimat aflat în căutarea unor elemente de care
să se poată agăţa.
Recunosc, fără a citi foarte multe despre
film, iniţial, titlul, chiar şi trailerul, m-au trimis într-o cu totul altă zonă.
Cum prea mult ne place să ne facem propriul scenariu, aveam senzaţia că
povestea porneşte de la atacul de anul trecut. Dar nordicii nu se comportă în
artă precum americanii. Să fi fost astfel, filmul îşi pierdea orice farmec! Dar
Joachim Trier a ştiut să încadreze povestea lui Anders atât de firesc printr-o
sumedenie de confesiuni ale unor anonimi. Confesiuni fireşti, gânduri simple,
dorinţe mărunte, vise măreţe, amintiri – toate acestea pe fundalul unui Oslo
uneori liniştit, alteori apatic, alteori senin. Pentru că amintirile sunt baza
fiecărui om, a dorinţelor, viselor sale, a ceea ce să schimbe, să ducă mai
departe. Iar monologul lui Anders despre relaţia sa cu părinţii – pe care Trier
pare să îi menajeze prin faptul că nu îi pune faţă în faţă şi practic nu apar în
film, este unul din acele momente de sinceritate curată, pură, care contează.
Nu-l rataţi în cinematografe!