Sunt destul de mulţi cei care, mai ales în
vacanţe, caută liniştea şi pacea sufletească la mănăstiri, ca şi cum acolo şi-ar
astâmpăra setea de spiritualitate, ca adevărată vocaţie a omului. O fac şi
dintre cei care nu cred în Dumnezeu, dar sunt copleşiţi de frumuseţea
ctitoriilor monahale şi de liniştea cu care înmiresmează împrejurimile. Poate,
cine ştie, în adâncul cel mai adânc al sufletului, simţim, cum spunea un Sfânt
Părinte, că viaţa monahală este cea care s-ar cuveni să fie firească. În liniştea
tihnită a mănăstirilor se aud şoaptele trecerii noastre pe pământ ca pelerini
prin timp spre veşnicie, esenţializând istoria, transfigurând-o în valori
spirituale şi culturale în care ne regăsim – fiinţe ce, ascultând cuvântul lui
Dumnezeu, încearcă a-l lucra, împodobind clipa cu aura dăinuirii. Mai simţim
aici comuniunea cu străbunii noştri ştiuţi şi neştiuţi, convertită în credinţa şi
în speranţa că, prin ei şi cu ei, ne ducem drumul. De-a lungul atâtor şi atâtor
secole, pe vremuri de pace, mănăstirile au fost locaşuri sfinţite şi sfinţitoare,
iar în timp de restrişte, loc de adăpost şi apărare.
Monahismul – ruga
neîncetată a neamului nostru
A apărut,
cu deosebire în ultima vreme, o bogată literatură despre viaţa monahală – de la
monografii dedicate unor sfinte lăcaşuri, unor duhovnici sau monahi, la studii
aprofundate semnate de specialişti de notorietate. Sunt lucrări care vin în
întâmpinarea unei arii variate de interese – istorice, culturale, filosofice,
artistice şi, fireşte, spirituale –, pentru că viaţa în mănăstire, fără a fi
străină de tot ce este omenesc, dă pildă despre cum omenescul poate fi
îndumnezeit. În acest context, este un eveniment cu totul de excepţie apariţia
primului volum din monumentala lucrare Monahismul ortodox românesc. Istorie,
contribuţii şi repertorizare, rezultat al unui proiect pe care
Patriarhia îl realizează împreună cu Academia Română, lucrare publicată din iniţiativa
şi cu binecuvântarea Preafericitului Părinte Daniel, patriarhul Bisericii
Ortodoxe Române şi apărută la Editura „Basilica“ a Patriarhiei Române. Un
eveniment reprezentativ pentru spiritualitatea noastră, lucrarea a fost lansată
în cadrul festiv al Zilei Academiei Române. Avem în faţă un veritabil tratat,
adunând „râvna şi vrednicia“ celor care prezintă un tezaur de istorie complexă şi
completă a dăinuirii noastre în orizontul înveşnicirii. Primul volum cuprinde
peste o mie de pagini structurate în cinci mari secţiuni, după criterii cronologice:
Geneza monahismului creştin; Începutul monahismului creştin la Dunărea de Jos;
Monahismul ortodox în evul mediu românesc; Monahismul ortodox în perioada
modernizării statului român şi Monahismul ortodox românesc după Marea Unire şi
până în prezent. Ţinuta teoretică, la cele mai înalte cote de exigenţă ştiinţifică,
este dublată de prezentarea grafică pe măsură, apropiind-o de măiestria unei
opere de artă.
Lucrarea
este alcătuită sub coordonarea unei comisii mixte formate din PF Daniel,
patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, acad. Ionel Haiduc, preşedintele
Academiei Române, ca preşedinţi, iar ca vicepreşedinţi – pe ÎPS Ciprian,
arhiepiscopul Buzăului şi Vrancei, şi acad. Dan Berindei, vicepreşedinte al
Academiei Române. Coordonatorii generali sunt preot prof. Mircea Păcurariu,
membru corespondent al Academiei Române, pr. dr. Nicolae Edroiu, membru
corespondent al Academiei Române, şi secretar Ioan-Dragoş Vlădescu. Acurateţea
ştiinţifică este asigurată de excelenţa cercetătorilor de la Institutul de
Arheologie „Vasile Pârvan“ şi Institutul de Istorie „Nicolae Iorga“ ale
Academiei Române, precum şi de la Facultăţile de Teologie ortodoxă „Dumitru Stăniloae“
şi „Justinian Patriarhul“ din Iaşi şi Bucureşti. În Cuvânt înainte, PF Daniel
anunţă că al doilea volum a acestei trilogii se va intitula „Monahismul ortodox
românesc în promovarea culturii şi artei româneşti“, iar cel de al treilea
volum va fi un dicţionar al tuturor mănăstirilor româneşti existente până astăzi
şi a celor pierdute în timp.
Români prin naştere,
creştini prin vocaţie
Din primele pagini ale lucrării descifrăm răspunsul
la o întrebare mereu actuală: Ce înseamnă a fi creştin (şi nu doar a te numi
astfel)? Dar ce înseamnă a te numi şi a fi creştin astăzi, când secularizarea îşi
întinde pustiul până aproape de altarul Bisericii? Paideic, urmează o erudită
sinteză istorică a monahismului în general, a celui bizantin, balcanic, slav-răsăritean,
georgian, grec ş.a. Înainte de toate, cum a apărut monahismul? Cei mai mulţi
gânditori apreciază că, după edictul de la Milan din 313, prin care împăratul
Constantin cel Mare a pus capăt prigonirii creştinilor iar practicarea creştinismului
a devenit liberă, şi chiar recomandată, viaţa duhovnicească s-a diminuat în
intensitatea şi autenticitatea trăirii. Cei cu adevărat doritori de viaţă creştină
s-au retras din lume în pustiu, cum au făcut-o, la vremea lor, Sf. Ilie şi Sf.
Ioan Botezătorul. Din perspectivă istorică, Paul Evdochimov apreciază că
monahismul se explică prin „revolta radicală împotriva răului care domneşte în
lume“. E răul generat de acea „pace a păcătoşilor“ despre care scria David. Creştinul însă e însetat de pacea pe
care Hristos a dăruit-o apostolilor şi, prin ei, tuturor celor care i-au
ascultat – şi anume, împăcarea cu Dumnezeu prin ascultarea lucrătoare a voii
Sale. Ceva din duhul acestei împăcări cu Dumnezeu îl presimţim în mănăstirile
cu o viaţă duhovnicească autentică.
Indiferent de cauzele îndelung cercetate de
istorici, cert este că despre monahism sunt date de pe la confluenţa secolelor
III şi IV, anume despre vieţuirea întâilor părinţi ai deşertului. Ei au ales să
trăiască în pustiu, locul unde omul este cel mai expus ispitelor de toate
felurile, dar unde poate trăi cel mai bine prezenţa lui Dumnezeu. E un spaţiu
de graţie pentru lucrarea îndemnului dat de Hristos în Predica de pe Munte: „Fiţi
desăvârşiţi cum Tatăl vostru ceresc desăvârşit este“. Întemeietorul vieţii
pustniceşti a fost Sf. Antonie cel mare, care, dorind să moştenească „viaţa veşnică“,
a renunţat la toate ale vieţii din această lume pentru a-L urma pe Hristos. A
adunat în jurul său cam 6.000 de monahi şi numărul lor a crescut până la 10.000
după ce Cuviosul Antonie cel Mare a plecat la Domnul. Sf. Vasile cel Mare a
fost cel care a întocmit normele de organizare a vieţii monahale de obşte în
binecunoscutele sale Reguli mari şi mici, care şi astăzi sunt respectate. Acest
sfânt şi geniu opune viaţa monahului, ce are ca unic scop „preamărirea lui
Dumnezeu“, vieţii din lumea într-o perpetuă schimbare, după tot felul de
împrejurări. Regula de aur este aceea a simplităţii, în sensul că inima,
„organul transcendenţei“, se dăruieşte în întregime lui Hristos, cum sfătuia
Sf. Ap. Pavel pe corinteni: „să nu ne împărţim sufletele“. Monahismul se
conturează ca un mod de a fi „în lume“ fără a fi „din lume“, adoptând de bunăvoie
trei norme: sărăcia, castitatea şi ascultarea.
Pe pământul nostru, monahismul a apărut
timpuriu în Dobrogea, pe unde a propovăduit Apostolul Andrei, care a înfiinţat
primele episcopii şi tot cam pe atunci au apărut primele mănăstiri. Pentru
prima dată, termenul de monah este întâlnit în relatarea pătimirilor Sf.
Epictet şi Astion (Astione monaho). Sămânţa
învăţăturii evanghelice a căzut pe pământ bine pregătit să rodească în valorile
creştine, iar mănăstirile s-au înălţat ca rugăciuni tainice spre Cel care L-a
trimis pe Fiul Său, ca acei care cred să aibă viaţă veşnică. Frumuseţea
exterioară a mănăstirilor e o destăinuire a frumuseţii spre care tânjeşte
sufletul românului. Povestea Părintele Stăniloae că un preot din Occident, văzând
mănăstirile din nordul Moldovei, a fost contrariat mai ales de picturile
exterioare, dar cunoscându-le, s-a lăsat pătruns de fiorul lor divin şi le-a
dedicat o amplă monografie. Fiecare mănăstire sau schit este o istorie, uneori
o legendă, ce vine de demult, neostoită, şi merge ca un dor, cum glăsuia
Arghezi: „Nu-ţi cer un lucru prea cu neputinţă/În recea mea-ncruntată suferinţă./
Dacă-ncepui de aproape să-ţi dau ghes,/Vreau să vorbeşti cu robul tu mai des“.
Din constelaţia ca tot atâtea candele
aprinse a mănăstirilor, pe care să le amintim întâi şi pe care mai apoi? Pe
cele din nordul Moldovei sau pe cele din Oltenia, pe cele din Dobrogea sau pe
cele din Transilvania? Fiecare are frumuseţea ei, istoria ei, poveştile ei,
icoanele făcătoare de minuni, fiecare vine cu zestrea ei spirituală în
comuniunea neamului românesc.
Prin excelenţă instituţii de cult (creştin-ortodox),
mănăstirile au urmat, în evoluţia lor, o logică divin-umană şi au devenit
nuclee bogat germinatoare de cultură – aici au apărut primele cărţi, primele
tipografii, primele şcoli, aici s-au zămislit opere de artă de o frumuseţe
inspirată de sublimul întreitei unităţi: Tatăl, Fiul şi Sfântul Duh. Mulţi
dintre cei care şi-au început aici cărarea spre cer au fost martiri, cuvioşi şi
sfinţi, pilde şi rugători pentru noi. Numele lor împodobesc calendarul nostru,
însemnând timpul cu vrednicia sfinţeniei lor. Iar ctitoriile monahale unesc în
splendoarea lor tăcută frumuseţea exterioară cu căldura trăirii duhovniceşti
întru iubirea de Dumnezeu, de neam şi de semeni. Aici aflăm nestinsă candela
rugăciunii, rugul aprins al poporului nostru, român prin naştere şi creştin
prin vocaţie, cum îl caracteriza Părintele Stăniloae. Pentru toate acestea,
cartea „Monahismul ortodox român“ poate fi socotită o carte de căpătâi a
identităţii noastre de neam.
