Prezentând, în urmă cu două săptămâni,
memoriile doctorului Sergiu Stoicescu apărute în volumul intitulat „Gânduri din
fapte“ (1998, Bucureşti), unde – pe multe pagini – găsim referiri la Daniel
Danielopolu, un „amestec remarcabil de calităţi şi de cusururi, tot atât de strălucitoare
unele ca şi celelalte“, între care şi afirmaţia că savantul, la un moment dat,
„pentru senzaţia de omnipotenţă pe care i-o dădea“ se droga cu cocaină (dr. S.
S.), am reprodus şi informaţia preluată dintr-o comunicare la „Societatea de
Istorie a Medicinii din Bucureşti“ (ulterior, tipărită) a doctorului Şerban
Milcoveanu (1911–2009), contemporanul celor doi. Ş. M. „se întreabă dacă
alterarea psihicului, urmare a dozelor mici de morfină (sic) pe care şDanielopoluţ
şi le administra, nu au stat la baza unor erori terapeutice la care a fost părtaş,
între care aceea conducând la decesul lui Ionel C. Brătianu – septicemie streptococică şi flegmon difuz
retrofaringian, colecţie purulentă incizată de prof. dr. C. Angelescu.“ Şi că
acesta, „de emoţie, ar fi secţionat carotida! (sic)“.
Aceste rânduri au putut irita pe cei care,
ocupându-se de biografiile unor personalităţi, nu acceptă, uneori, necesara
segregare dintre operă şi caracterul/viaţa privată a celor despre care scriu,
considerând că adevărurile lăsate posterităţii ar trebui filtrate (ca să nu
spun: cenzurate). E banal să amintesc că „adevărurile“ nu sunt imuabile şi că
nimeni nu se poate lăuda că deţine adevărul absolut. De asemenea, poate că n-ar
fi rău să se adopte, măcar ca motto, dacă nu ca „instrument de lucru“, ceea ce
un personaj al lui Nabocov afirma: „Adu-ţi aminte că tot ceea ce ţi se spune
are trei feţe: e modelat de povestitor, remodelat de ascultător şi ascuns de amândoi
de către mortul din povestire“.1
În
cazul în speţă, este incriminat şi un alt nume, cel al chirurgului,
profesorului universitar, politicianului liberal (membru în diferite guvernări
din interbelic, chiar preşedinte al Consiliului de Miniştri), dr. Constantin
Angelescu (1869–1948), cu merite deosebite în organizarea învăţământului în ţara
noastră.
Îmi propun să aduc precizări – fireşte,
cercetând diferite surse – ale împrejurărilor care au condus la decesul marelui
om politic şi fruntaş liberal Ion (Ionel) I. C. Brătianu, ceea ce a fost
considerat în epocă a fi „o moarte misterioasă“.
1. Încep prin a cita în
integralitatea sa pasajul din lucrarea dr. Ş. Milcoveanu: „La primirea de către
Stat a mult valoroasei donaţii Anastasie Simu, primul ministru Ionel I. C. Brătianu a vorbit afară pe
treptele Muzeului şi a contractat o banală angină
acută eritematoasă. Chemat în calitate de medic al familiei Brătianu, prof.
dr. D. Danielopolu i-a înconjurat gâtul cu săculeţe de gheaţă în chip de hibernaţie loco-regională, după modelul
bursucilor care trec iarna ascunşi sub zăpadă. Frigul n-a împiedicat înmulţirea
microbilor, dar a împiedicat adunarea leucocitelor în chip de baraj şi astfel simpla angină eritematoasă s-a transformat în
24 de ore în septicemie streptococică. Solicitaţi, prof. dr. Ion
Nanu-Muscel şi conf. dr. Const. Alexandrescu-Dersca ridică drept unică şansă
ipoteza de flegmon difuz retrofaringian
şi indică incizia chirurgicală. [Limpezită, această frază, cred că ar fi
trebuit formulată astfel: Solicitaţi, prof. dr. Ion Nanu-Muscel şi conf. dr.
Const. Alexandrescu-Dersca formulează ipoteza unui flegmon difuz retrofaringian şi indică incizia. – n.n.] Operaţia e executată de prof. dr.
Const. Angelescu şi mâna sa tremură de emoţie şi a secţionat din greşeală artera carotidă şi decesul s-a produs în câteva
minute, la 24 noiembrie 1927.“ (Sublinierile cu italice aparţin dr. Ş. Milcoveanu, iar cele cu litere aldine, mai sus şi în continuare –
subsemnatului).
2. Punctul de vedere
al istoricilor este următorul: decesul lui Ion I. C. Brătianu, a survenit la 24
noiembrie 1927 „în urma unei operaţii de amigdalită, urmată de septicemie“ – veste care a luat prin surprindere
opinia publică dar mai ales pe liderii politici2.
3. Wikipedia: Ion I.
C. Brătianu, n. la 20 august 1864, fiul cel mai mare al liderului liberal Ion
C. Brătianu, căsătorit (1907) cu Eliza, fosta soţie a conservatorului Alexandru
Marghiloman, a încetat din viaţă la 24 noiembrie în urma unei laringite infecţioase. În urma unei întrevederi
cu Nicolae Titulescu, Ionel Brătianu se îmbolnăveşte de gripă. „Când boala s-a agravat treptat, medicul i-a recomandat un
anume tratament (care s-a dovedit a fi eronat), după care gripa dispare doar
pentru o perioadă de timp (sic).
Astfel, la numai 63 de ani, «mâna de fier» care conducea statul român moare în
condiţii extrem de suspecte, asemeni regelui Ferdinand, cu câteva luni înainte.
Astfel, conducătorul oficial şi cel din umbră al statului decedează.“
4. O altă informaţie
postată recent şi preluată de pe site-ul: istoriiregasite.wordpress.com/2011/11/21/ion-c-bratianu-trasnetul-unei-morti,
confirmă întâlnirea dintre N. Titulescu şi Brătianu, despre care relatează [I.
G.] Duca, în acel moment, ministru de interne. „Titulescu era bolnav, avea 39
de grade, dar Brătianu spusese că şi el se simte «numai uşor răcit», acuzând
jenă în gât. Până seara însă, face febră şi «se băgase în pat încă de la prânz».
În a patra zi de la întrevederea menţionată, dr. C. Angelescu vine la Vintilă
Brătianu, atunci ministru de finanţe (de faţă aflându-se şi Duca), alarmat că
Ionel Brătianu se găsea «în pericol de moarte», că nu era vorba de o «anghină
simplă», ci de «o infecţie de o înspăimântătoare
violenţă». Cu toate baloanele de oxigen, «negru la faţă», pacientul se
sufoca, situaţie în care, «văzând şovăiala doctorului [N] Meţianu», dr. C.
Angelescu însuşi practică o traheotomie. Ameliorarea a fost doar trecătoare,
«deoarece, în aceeaşi după-amiază, temperatura a crescut, iar fenomenele de
intoxicaţiune generală a organismului în loc să scadă s-au accentuat tot mai
mult».
Pe seară, medicii, cu totul derutaţi, au hotărât
a doua intervenţie chirurgicală, în speranţa descoperirii unui al doilea abces
(sic), mai profund, în gât. Totul a fost zadarnic, iar agonia a fost lungă,
dată fiind rezistenţa fizică a organismului primului ministru. «Dânsul – remarca apropiatul său, Duca – îşi păstrase
toată luciditatea de spirit, simţea că moare, nu putea vorbi în urma
traheotomiei, nu mai avea după a doua operaţie nici putere de a mai scrie, urmărea
deci cu ochii cele ce se petreceau în jurul lui şi în aceşti ochi se citea cât
suferea şi trupeşte, şi sufleteşte»“. Site-ul respectiv recomandă lucrarea
prof. Aurel Neculai, cel care a sugerat şi numele blogului: „Istorii regăsite“.
5. În cartea „Din
amintirile mele“, cuprinzând perioada 1853–1929, profesorul chirurg dr. C. D.
Severeanu consacră un pasaj împrejurărilor care au dus la dispariţia unanim
regretată a marelui om politic: „Ion I. C. Brătianu a fost totdeauna de o sănătate
excelentă şi deodată s-a zvonit că el era suferind, fără să se bănuiască că era
ceva aşa grav ca să dea de îngrijit. Medicii au crezut că Brătianu avea o simplă
inflamaţie a mucoasei gâtului şi aşa a fost şi tratamentul. Afecţiunea a fost
foarte înşelătoare. Simptome importante s-au ivit şi au anunţat că lucrurile
deveneau din oră în oră mai alarmante şi îngrijorau pe toată lumea. Cercetările bacteriologice au dovedit
prezenţa streptococului, microb de o putere patogenică extraordinar de
puternică. Se spunea că diagnoza a fost cum că infecţia era angina descrisă de profesorul Ludwig,
afecţiune descrisă în patologie ca una dintre cele mai grave. S-au întrebuinţat
toate tratamentele recomandate de ştiinţă şi nu au putut să biruiască puterea
de intoxicaţie a microbului şi marele om politic al ţării a murit ca şi cel mai
de rând om, pentru că microbul în formă de lanţ atacă deopotrivă pe cel de sus
ca şi pe cel de jos. România, prin moartea lui Ion I. C. Bratianu, a pierdut încă
pe unul din fiii săi, care a luat parte la cele mai însemnate evenimente politice,
prin care a trecut ţara noastră ca să ajungă la mărirea ei. Ion I. C. Bratianu
a trăit să vadă uniţi pe toţi românii la un loc, aşa cum a fost şi visul
regretatului său tată, Ion C. Brătianu“3.
6. Din „Enciclopedia
României“, ediţia on-line: „Pe 22 noiembrie s-a aflat că primul ministru suferă
de amigdalită. A doua zi a făcut
febră mare, având şi stări de sufocare. Doctorul Constantin Angelescu i-a făcut
o operaţie de traheotomie, iar spre
seară, doctorul Traian Nasta a executat câteva incizii externe. Acesta a
descoperit în profunzime câţiva ganglioni prinşi, pe care i-a extirpat. A urmat
încă o blocare a rinichilor, iar
infecţia a trecut în sânge. Joi, 24 noiembrie 1927, la ora 06:45, Ion I. C. Brătianu,
preşedintele Partidului Naţional Liberal şi prim-ministrul Românei, a încetat
din viaţă, la vârsta de 63 de ani. Opinia publică era şocată, nimeni nu îşi
putuse închipui acest deces subit al
celui mai puternic om din stat. Cortegiul său funerar a fost purtat pe umeri,
atât de apropiaţi, cât şi de foştii opozanţi. A fost înmormântat la Florica, alături
de tatăl său. În acele vremuri tulburi, ziarul de opoziţie «Dreptatea» remarca:«S-a stins încă unul dintre cei care au ţinut
pe umerii lor greaua sarcină a realizării celui mai mare ideal românesc: întregirea
nemului»“.
7. Corina Petrică,
autoarea unei monografii închinate doctorului Constantin Angelescu, postată pe
internet cu posibilitatea de a fi descărcată de cei interesaţi, scrie: „Moartea
lui Ion C. Brătianu a marcat finalul primei etape din activitatea lui la
Ministerul Instrucţiunii. Existau dispute între cei doi, episodul din timpul
Marelui Război, dar ultimii ani îi demonstraseră marelui om politic adevăratul
caracter al dr. Angelescu. Şi în decembrie 1904 fusese alături de Brătianu, când
s-a încercat uciderea lui, din fericire fără vreo urmare gravă. În 1927,
destinul nu a mai fost îngăduitor, deşi dr. Angelescu a încercat din răsputeri
să-şi salveze colegul de partid, dar mai ales, prietenul. A coordonat două intervenţii chirurgicale, dar fără un rezultat
concret. N-a mai părăsit camera bolnavului până în ultimul moment şi a fost
puternic emoţionat când a anunţat decesul marelui om politic. În certificatul
de deces s-a găsit şi semnătura dr. C. Angelescu, alături de cele aparţinând
prof. dr. I. Nanu-Muscel, prof. dr. D. Danielopolu, dr. N. Lupu şi dr. Tr.
Nasta. S-a vehiculat ideea că doctorul Angelescu ar fi determinat moartea lui;
ceea ce nu e adevărat, căci nemaipracticând chirurgia – fiind ocupat cu
ministeriatul – nu l-a operat personal
pe Brătianu şi, de altfel, mărturie că nu avea nicio vină în decesul marelui om
politic stătea scrisoarea adresată de Elisa Brătianu la 26 noiembrie, imediat
după înmormântarea soţului, în care scria: «Îţi trimit toată recunoştinţa
sufletului meu (…) pentru îngrijirile devotate, pentru sforţările făcute ca să-l
scapi de moarte, pentru dragostea pe care i-ai arătat-o întotdeauna!»“.
În ediţiile succesive ale marilor sale
tratate de boli infecţioase (volume depăşind o mie de pagini, cu autor unic),
marele profesor Marin Voiculescu atrăgea atenţia asupra caracterului clinic
important al anginelor. Anume, acela de a cointeresa întregul organism. „Ele
pun în pericol sănătatea şi viaţa bolnavului prin acuitatea simptomelor locale
– aşa cum este cazul, spre exemplu, al anginelor flegmonoase (flegmon
amigdalian) – dar şi prin tendinţa invazivă în restul organismului, generând
septicemii sau (şi) toxemii grave, ca în cazul difteriei sau al scarlatinei. De
aceea, orice angină trebuie privită ca
un proces care depăşeşte cadrul local, interesând, prin potenţialul ei de
patogenitate întregul organism.“ Angina streptococică, scria, de asemenea, în cărţile
sale de terapie antiinfecţioasă profesorul Matei Balş, poate fi punctul de
plecare pentru: infecţii de vecinătate, chiar şi al unui erizipel al feţii (apare după câteva zile); diseminări hematogene, ducând la septicemii, poate produce nefrită
în focar sau, la distanţă de două trei săptămâni, determină complicaţii renale grave.
Prof. dr. Traian Nasta (1882–1958), elev al
profesorului Thoma Ionescu, a fost unul dintre corifeii chirurgiei româneşti. A
condus serviciul de chirurgie al Spitalului Polizu, construit după sugestiile
sale, apoi a trecut la spitalul Asigurărilor Sociale, noul Spital Floreasca
(actualul Spital de Urgenţă). Iatroistoricul dr. G. Brătescu – într-un articol
publicat la rubrica „Dicţionar medico-istoric“ din săptămânalul „Viaţa medicală“
(nr. 16/20 aprilie 2007)4 – consemnează faptul că răspunzând
imperativelor perfecţionării asistenţei medicale de specialitate din epocă, dar
şi interesului profesional al dr. Tr. Nasta, acesta a fost trimis, în 1920, să
se specializeze în O.R.L. la Viena, unde a lucrat, timp de şase luni, sub îndrumarea
clinicienilor Hayek şi Neumann. „Experienţa câştigată l-a îndreptăţit ca, în
1930, să primească titlul de conferenţiar pentru chirurgia bolilor de nas, gât şi
urechi. În asemenea măsură s-a remarcat prin activitatea desfăşurată în acel
domeniu, încât este considerat a fi fondatorul
chirurgiei moderne otolaringologice la noi în ţară. De multă apreciere s-a
bucurat procedeul imaginat de el pentru tratamentul
operator al stenozei laringiene.“ (italicele din text aparţin dr. G. B.).
Specializarea dobândită la Viena să fi fost motivul includerii sale în chinta
de ilustre figuri medicale care s-au aflat în consult la patul bolnavului Ionel
Brătianu? În memoriile doctorului S. Stoicescu, punct de plecare al suitei de
informaţii de mai sus, profesorul Nanu-Muscel, şeful seviciului de Medicină
internă de la Spitalul Colţea, e una dintre personalităţile cel mai nuanţat
portretizate. N.-M. studiase la Paris, unde fusese extern. Poate de aceea greul
serviciului era dus de externi, iar „internul
era considerat ca un profesionist deja format căruia i se încredinţa numai
controlul asupra celor ce trebuiau să se formeze“. N.-M., apreciază dr. S.
Stoicescu, eminent clinician, era un profesor bun pentru o clinică propedeutică:„Vizita lui însemna o practică semiotică
admirabilă, amănunţită până la pedanterie. Dar după ce toate semnele clinice
erau strânse, disecate, judecate, cântărite, discuţia finală, pentru care se făcuse
toată această pregătire, uneori interminabilă, fie lipsea, fie era abia schiţată,
dar în nici un caz nu era la înălţimea examenului clinic“. Doctorul C.
Alexandrescu-Dersca era şef de lucrări (dar şi cumnat al profesorului), pe care
N.-M. îl „bruftuluia cu sau fără motiv“.
Nu am găsit în paginile memoriilor sale referiri la implicarea lui D.
Danielopolu în dispariţia fostului om politic liberal, deşi descrie în amănunt ravagiile
pe care faptul de a se droga în mod sistematic le avea asupra sa, mai ales când
depăşea mult dozele curente. Dincolo de prezentarea, în succesiune, a motivelor
care au dus la ruptura dintre ei, dr. Sergiu Stoicescu arată că: „Faţă de Danielopolu – singurul om care mă
ajutase în oarecare măsură să plec în străinătate – am avut o atitudine demnă,
fără linguşeli, răspunzând prompt de câte ori eram solicitat, atât în clinică cât
şi acasă atunci când familia îmi cerea asistenţă pentru excesele de toxicomanie.
De altfel, sprijinul lui Danielopolu după întoarcerea mea din străinătate s-a
redus la numirea mea în postul de preparator în 1929 şi în postul de asistent în
1935 – adică după 6 ani!“. Şi, pentru a încheia discuţia asupra necesităţii
de a se disjunge, în prezentarea de către biografi (iatroistoriografi) a
marilor personalităţi, între felul acestora de-a fi şi opera lor, în speţă,
cazul D. Danielopolu, adaug la caracterizarea acestuia şi opinia unuia dintre
colegii săi de Academie, profesorul Ştefan Marius Milcu: „Cunoaştem zeci şi
sute de profesori care nu au format elevi. Cum se explică acest lucru? Pe unii
problema asta nu i-a preocupat. Alţii s-au situat pe o poziţie de rivalitate cu
propriii lor elevi. Adică au evitat să ajute dezvoltarea unui tânăr cu
posibilităţi ca să nu devină un concurent. Este autentic ce vă spun. Nu vreau să
vă dau exemple concrete. Un coleg din Academia Română făcea parte din această
categorie. Într-o zi îmi spune: «Milcu,
ce tot te ocupi de băieţii ăia ai tăi acolo şi-i aduci p-aici şi-i promovezi? O
să ţi se urce în spinare, în cap! La mine nu merge aşa! Cum îşi ridică unu
capul îi fac aşa!» (şi face un gest de tăirere a capului). åsta a fost gestul,
autentic, pe care l-a făcut colegul din Academie! Personajul ăsta despre care vă
vorbesc, a murit imprevizibil, iar Institutul pe care îl conducea nu avea
succesor. Era un Institut al Academiei. Profesorul Traian Săvulescu, preşedintele
de atunci al Academiei, vine la mine şi-mi spune: «Tovarăşe Milcu, ce facem cu
Institutul de Fiziologie?» Acum aţi înţeles. Era vorba de Danielopolu.“ (…)5
Cred,
aşadar, că Ionel Brătianu a decedat ca urmare a unei septicemii streptococice,
cu punct de plecare un flegmon amigdalian, mai mult sau mai puţin mal-tratat medical şi chirurgical. În
opinia mea, topografia regiunii face improbabilă aserţiunea dr. Ş. M. privind
secţionarea carotidei, fie şi a unui ram al acesteia, de către un chirurg chiar
retras din activitate. Anterior „erei“ penicilinei, streptococul betahemolitic
(grupul A din clasificarea Lancefield) era mult mai agresiv decât în zilele
noastre… Glomerulonefrita poststreptococică se instalează după un interval de
două-trei săptămâni de la episodul acut. Astăzi, probabil, o antibioticoterapie
ţintită etiologic şi iniţiată la timp ar fi salvat viaţa pacientului.
Din
actele sale, îndeosebi din perioada ulterioară anului 1944, cea a instalării
noului regim politic, versatilitatea conjuncturală a lui D. Danielopolu nu
poate fi negată, chiar dacă in petto gândea
ori murmura altceva, după cum susţin biografii empatici cu acest mare savant.
