Optsprezece
ani de şcoală am învăţat nestingherită acasă. Mi-am dus traiul între pat şi
birou zile şi weekenduri întregi, mai ales în sesiune. Însă anul 6 m-a dovedit.
Când mă trezeam sâmbăta dimineaţa – sau în orice altă dimineaţă – şi vedeam
biroul plin de cursuri şi cărţi, mă apucau palpitaţiile. Nici cafeaua nu o
puteam savura în linişte, fiecare minut pierdut se adăuga sentimentului de
vinovăţie: „Iar pierzi timpul? Uite câte sunt de făcut! De învăţat pentru
stagiu, de citit pentru rezi, de scris la licenţă“. Mă aşezam la birou şi mă
apucam de citit. După două sau trei pagini de chin, încercând să îmi îndes în
cap informaţii inutile cum sunt „clasicele stridii de Crăciun“ care îţi dau
diaree sau „alcalinizarea plasmei cu apă Vichy“, mă ridicam nervoasă şi
începeam să mă plimb agitată prin cameră, căutând câte ceva de făcut. Evident, găseam.
Casa mea nu a fost mai curată vreodată: spălam podele zilnic, făceam curat pe
balcon de trei ori pe săptămână, orice, numai să nu mă reaşez la birou cu
ECN-ul în faţă şi traducerea aia idioată, cu formularea „cel mai adesea“
folosită până la epuizare în toată cartea.
Când
deja simţeam că stresul nu mă lasă nici să dorm, nici să merg la toaletă fără să
mă ia cu transpiraţii, am decis să fac ceea ce colegii mei căminişti
descoperiseră încă de la prima sesiune: mă
duc la bibliotecă. Acolo nu mai are ce să îmi distragă atenţia. Mă duc, învăţ
şi revin acasă liniştită, separ cumva munca de relaxare, de spaţiul unde dorm,
mănânc şi îmi odihnesc mintea. Aşa că începe căutarea locului minunat, acest
Mecca studenţesc. Ştiam încă din anii mai mici de studenţie că nu îmi place
biblioteca de la facultate. E gălăgioasă, înghesuită, se trăncăneşte pe holuri,
lumea se fâţâie şi uşa de la intrare scârţâie în cel mai sâcâitor mod.
Biblioteca Centrală Universitară a fost închisă până la 18 august.
Astfel
am ajuns la minunata Bibliotecă Naţională. Clădire nouă, mare, impunătoare,
plasată romantic pe malul gârlei. Când intri, are un aer de cavou. Toţi pereţii
sunt de marmură şi sticlă, nu există spaţii care să delimiteze camerele de
lucru de holuri. Câteva plante şi exponate, sculpturi, fotografii pe pereţi.
Mai degrabă muzeu decât bibliotecă. Niţel cam neprimitor, dar ok. Perfect până
la redeschiderea BCU. Pot să zic că treaba a mers cât se poate de bine. Zilnic,
de luni până vineri, de la zece, eram în bibliotecă, până seara la şase, când
se închidea. Singura problemă pe care o am cu această instituţie e frigul!
Domnii din conducere s-au gândit că poate o să putrezim de atâta învăţat şi
s-au gândit să ne ţină la 16 grade. Afară cald, caniculă, iar eu mă căram cu un
pulover după mine în ghiozdan. Şi nu ai unde să te fereşti. Aerul condiţionat e
pus strategic în dreptul fiecărei măsuţe de lucru. Şi nu e mic, ci un grătar
înalt cât un perete, să bată constant pe tine. Nu e prea comod să citeşti şi să
nu te auzi gândind de clănţănitul dinţilor. În plus, hârtia igienică se găseşte
la baie doar în zilele de luni. În rest, fiecare cu ce poate. Altă chestie
deranjantă: gălăgia făcută de domnii şi doamnele angajate, care vorbeau tare şi
nestingherit, plimbându-se de colo-colo printre mese, sau de grupuri de copii –
aduşi de părinţi să viziteze biblioteca. Dar ce poţi să ceri de la un copil de
4 ani? Mai degrabă stai să te gândeşti ce e în capul adultului care cară un
copil la bibliotecă fără intenţia de a-i arăta vreo carte! S-au terminat
parcurile din Bucureşti? Adevărul e că sunt cam puţine şi cam aglomerate, dar
biblioteca nu mi se pare un loc propice să distrezi un copil de câţiva ani.
Odată
cu marea redeschidere a BCU, am zis să îmi încerc norocul şi acolo. Super-condiţii,
nu e frig, e linişte, doar că trebuie să te plimbi cu toate catrafusele în mână
până la măsuţa de lucru. Iar programul bibliotecii e în regim de vară, de la
zece la cinci! Speram să le fie milă de medicinişti şi de studenţii la drept,
singurii muşterii pe timp de vară, şi să ne lase până la şapte măcar, nu opt ca
în timpul anului. Eh, oricum, e mai bine decât acasă, unde, din zece ore de învăţat,
productivă eram doar patru. În rest, găseam orice altă scuză. La bibliotecă nu
am ce să fac decât să stau cu nasul în carte. Nu îmi iau laptop sau tabletă.
Oricum, la BCU, wi-fi nu există decât în anumite săli de lectură. Netul de pe
telefon e suficient pentru căutat informaţii sau pentru citit presa. Am sesizat că, din
pasăre de noapte, am reuşit să mă adaptez uşor programului de învăţat ziua. La
cinci după-amiaza, îmi strâng cărţile şi revin liniştită acasă, unde mă aşteaptă
celelalte treburi. Le fac cu inima împăcată. Am avut spor, poate nu la fel în
fiecare zi, dar oricum sunt mai concentrată pe ceea ce am de făcut. Seara mai
citesc beletristică, încercând să mai odihnesc puţin sinapsele. Şi a doua zi o
iau de la capăt. În weekend mă trezesc mai târziu, că doar merit. Să te scoli
în vacanţă la opt în fiecare zi ar fi o premieră absolută.
Per
total, învăţatul la bibliotecă îmi prieşte mai bine decât cel de acasă. Nu mai
asociez casa cu învăţatul din ECN, o carte pe care o detest şi care mă stresează
mai mult decât orice pe lumea asta. Dacă nu aţi încercat biblioteca până acum,
o recomand cu căldură.
