Cu
titlu inspirat – „Extracţii fără anestezie“ şi „Sic transit“ – cărţile
medicului Gheorghe Oncioiu prilejuiesc întâlnirea cu un autor stăpân pe
uneltele scrisului, cu un stil inconfundabil, jovial, uneori şăgalnic, mereu
binevoitor, cu un umor terapeutic pentru amintirile mai vechi şi mai noi ale căror
sechele persistă ca un memento. Remarcăm, dintru început, un fel de voioşie
neascunsă de a scrie, de a comunica şi de a se întâlni cu cititorii, aproape nişte
prieteni cărora e nerăbdător să le spună ce mai este nou acolo unde noul este
doar încă o expresie a obişnuinţelor ce fac din scurgerea timpului ritualuri
ale unei iremediabile treceri. E ca şi cum şi-ar invita cititorul la un taifas
amical, să povestească toate câte s-au mai întâmplat în lumea sa, s-o facă
firesc, aşteptând parcă reacţii de aprobare într-un act de solidaritate umană
în faţa devălmăşiei vieţii pe care povestirea o poate înfrumuseţa şi îmbuna,
într-un fel de proiecţie cumva anamorfotică. Aliat de nădejde îi este umorul
specific despre care un gânditor spunea că este o formă elevată de exprimare a
disperării. Aşa e, umorul nu are cum rezolva problemele aşa cum sunt, nu o dată
insolvabile, dar face suportabilă trecerea lor, pentru că, ale vieţii fiind,
trec odată cu ea.
Mai
întâi, să vorbim despre „Extracţie fără anestezie“, ce are ca motto cunoscutele
cuvinte ale lui Georges Cuvier, „Montréz-moi
vos dents et je vous dirai qui vous êtes“, cuvinte încărcate de semnificaţii
dintre care multe le regăsim în acest mic miniroman. Să spunem, cum o face şi
Florentin Popescu, că lumea descrisă de autor cu har şi bunăvoinţă este aceea a
medicilor stomatologi, aproape deloc subiect de roman. Asta e lesne de înţeles,
dacă ţinem seama că numai ce spui „stomatolog“, şi prima reacţie e departe de a
fi chiar prietenoasă, asociată cu durerile insuportabile ce pot ajunge la acea
„turbare a dintelui“. Gheorghe Oncioiu este însă medic stomatolog şi se poate
detaşa cu abilitate pentru a descrie oameni care, dincolo de inerentele diferenţe
specifice, nu sunt cu totul deosebiţi de ceilalţi. Anii sunt cei al căror
blestem pare a ne urmări statornic de 25 de ani şi autorul face bine că ne
readuce în memorie un reper pentru a vedea ce, cum şi în ce direcţie au evoluat
faptele. Elementul-surpriză ce trimite inevitabil la Caragiale îl constituie
numele personajelor, într-o adevărată tipologie umană, pentru că reprezintă tot
atâtea caractere, bine structurate pe tipuri de personalitate. Începem cu
Profesorul, desigur cu P mare, fostul şef al Policlinicii, care cu gândul la o
posibilă revenire se comportă cam ciudat între ce a fost odată şi îndoielile
privind viitorul. În jurul său se constituie o adevărată galerie de personaje,
un fel de structură organizatorică neformală a unei clinici de specialitate:
Fofileanu, Mălâiu, Călăreţul, Lăpădatu, Próptea, Cântăreţul, Uluitul şi tot aşa.
Pentru cei superiori este suficientă funcţia scrisă cu literă mare. Ei sunt
anonimi ca exercitarea unei funcţii care „sună bine“, dar se exercită într-un
gol etic. Urmează corul „fetelor“ Mimi sau Fifi pe un plan secund, având rolul
de a pune în evidenţă personajele importante… Cum din nume cam ştii despre cine
e vorba, anecdotica este mai vioaie, mai antrenantă, dacă se poate spune. În
rest – cam ceea ce mulţi dintre noi îşi mai amintesc: sistemul pilelor şi al
relaţiilor, al reclamaţiilor şi criticilor virulente, al luptei meschine pentru
putere, care, apelând la slăbiciunile oamenilor, generează relaţii de
suspiciune şi intrigă, mocnind sub ipocrizia cea de toate zilele. Partidul este
undeva mai departe, dar nocivitatea sa este mai abitir resimţită şi influenţa
apare sub forma unor metastaze, cum bine vedem şi astăzi, cei care văd. Aflăm
sau ne amintim că un om poate fi periculos pentru că „munceşte“, calitate care
este cu vicleşug diminuată – de muncit, muncim şi noi, cei ce tăiem frunză la
câini… – sau chiar pierdută în labirintul unei birocraţii anchilozante, tocmai
bună pentru a-i acoperi pe cei care gândesc: „Timpul trece, leafa merge, noi cu
drag muncim“. O lume bolnavă care nu poate ieşi din această stare decât
printr-un rău mai mare – de această dată, unul natural: cutremurul. Scăpat cu
viaţă, Uluitul se adresează cu subînţeles lui Lepădatu: „Unde să te duci pe
vremurile astea?… Şi, dacă te duci, cine îţi garantează că drumul pe care ai
apucat este cel drept?“ Ar mai fi o soluţie – să profite de situaţie, dar
constată cu amărăciune că au ajuns „prea târziu“. Urmează ca, după cutremur,
lucrurile să-şi revină la firescul strâmb de dinainte, chiar dacă extracţia fără
anestezie i-a uşurat cel puţin de un dinte bolnav.
Toate
sunt relatate de autor fără pic de resentiment, cu o comprehensiune demnă de
luare-aminte, dacă ţinem seama de faptul că mulţi îşi fac din clamarea
resentimentelor o trambulină pentru urcarea pe noile „trepte de succes“ ale
societăţii postdecembriste.
Apărută
tot la editura „editgraph“, „Sic transit“ propune o altă abordare, nu total
diferită, ci ca într-o temă cu variaţiuni ce o apropie de filosofare. Din prima
pagină, se atrage atenţia cititorului că „Fiecare zi se naşte înfometată.
Foamea de timp, foamea de spaţiu, foame de real, foame de ireal, foame de
concret, foame de abstract, foame de inedit, foame de insolit, foame de
infinit, foame de nimic şi, totuşi, foame de ceva“. Şi toate aceste forme de
foame sunt astâmpărate de trecere, „sic transit“. Dar atât, fără cunoscuta
continuare „gloria mundi“, pentru că adevărul depăşeşte gloriile şi poate fi regăsit
şi în viaţa cea de toate zilele, la oameni numiţi „obişnuiţi“, pentru că din
cine ştie ce motive rămân în cenuşiul cotidian, nu mai puţin trecător. Da,
vorba poetului, „lumea-i cum este… şi ca dânsa suntem noi“. Şi totuşi, fiecare
o trăieşte în felul său unic, ades de neînţeles pentru semeni. Bunăoară, în
povestirea „Viaţa…“, întâlnim un cititor de ziare, unul dintre cei atât de mulţi,
doar că, după ce a citit ceva, „a căzut ca secerat“. Urmează ritualul cunoscut,
cu vocile care întreabă ce s-a întâmplat sau care cer să fie chemată Salvarea,
Poliţia şi, de ce nu, Procuratura. Întrebată, vânzătoarea spune că, după obişnuinţa
fiecărei dimineţi, îşi „luase viaţa“. Larmă multă, fără să se întâmple nimic,
iar omul îşi revine şi spune: „vasăzică, ăştia au scumpit iar Viaţa“. După ce
l-au ajutat să se ridice, oamenii s-au dumirit şi nu prea, pentru că au văzut că
era vorba de ziarul „Viaţa satului“. În acelaşi ton sunt scrise toate
povestirile, lăsând să întrevedem în autorul lor, dincolo de umor, o sensibilitate
cu totul deosebită, aptă să confere amănuntului o nebănuită forţă expresivă.
Mai menţionăm povestirea care dă titlul cărţii. Şi, din nou, întrebarea: Ce
putem face? Puţin, dar putem face atât cât să schimbăm ceva din urâciunea zilei
– fireşte, asumându-ne preţul. Semnificativă este povestirea „Examenul de bună-cuviinţă“,
cu bunicul care-i dădea bani nepotului nerecunoscător, iar acesta îl mai şi bătea,
nemulţumit de suma primită. Ei bine, bătrânul se încăpăţâna să-l vadă cât de
cât civilizat: să-i bată la uşă şi să-i spună „Bună ziua“ când venea să-i ceară
bani. La prima venire, nepotul a bătut la uşă, a spus „Bună ziua“, după care
l-a bătut şi, ca de obicei, i-a luat banii. Reacţia bătrânului salvează
povestirea de strâmtoarea cotidianului şi-i dă valoare de pildă ce nu are
nevoie de comentariu. Pe chipul bătrânului se aşterne o „undă de satisfacţie“:
„În sfârşit, nepotul învăţase şi el ceva: învăţase să bată la uşă“. E mult, e
puţin? Cine să ştie, fiecare apreciază cu propria-i măsură. Dar pentru el era
ceva ca un bun început de drum şi merita preţul. O undă de duioşie îi alină
durerea fizică şi sufletească, mulţumit cu puţinul care era mai mult decât
nimic.
Nu e
nimic spectaculos în scrisul lui Gheorghe Oncioiu şi credem că nici nu mai e de
dorit asta, într-un timp în care „spectaculosul“ a devenit un concept găunos
rostogolit la întâmplare pe reţelele de comunicare. Nota dominantă este a
firescului atât de bogat, încât din preaplinul lui cititorul gustă farmecul şi-şi
poate spune, ca poetul, că „lumea-i cum este şi ca dânsa suntem noi“. Şi, tot
ca el: „Tu aşază-te deoparte/regăsindu-te pe tine,/Când cu zgomote deşarte/vreme trece, vreme vine“.