Butada „scrii ca un medic“ sau afirmaţia că
numai farmaciştii pot citi recomandările şi descifra grafia aparent ambiguă a
medicului de pe reţete fac parte din categoria „idei primite de-a gata“. De altfel,
autorul „ideilor“, el însuşi fiul unui chirurg din Rouen, inventaria în
articolul Écriture din „Dicţionarul“
său expresia: „Une belle écriture mène à
tout.“ Iar scrisul indescifrabil este nici mai mult, nici mai puţin decât:
„Signe de science, exemple, les
ordonnances de médecins!“. În ciuda nenumăratelor intervenţii pe text,
marele maestru al stilului literar, Gustave Flaubert, avea scrisul acurat.
Revenind la ideea preconcepută cu privire la
scrisul medicilor, pentru un redactor de carte, manuscrisele acestora ar putea
deveni corvezi. În mod sigur pentru dl dr. G. Brătescu nu a fost aşa. Într-atât
de elegante şi perfect lizibile sunt rândurile profesorului Iuliu Moldovan, aşternute pe paginile
manuscrisului ultimei sale cărţii „Amintiri
şi reflexiuni“, ediţie pe care, harnicul iatroistoriograf român, a îngrijit-o.
Lucrarea s-a bucurat de prefaţa profesorului Dan Enăchescu. A văzut lumina
tiparului în 1996, la Ed. Universitară „Carol Davila“ din Bucureşti, în cadrul
proiectului „Tempus“, coordonat de Catedra de sănătate publică şi management a
Universităţii de Medicină şi Farmacie din Capitală. „Mă onorează ocazia de a deschide volumul de amintiri şi reflexiuni ale
lui Iuliu Moldovan, şi în acelaşi timp mă obligă, scria prefaţatorul. Apariţia acestei cărţi a fost posibilă
datorită şansei de a dispune de textul manuscrisului păstrat cu pietate de
Teodor Boitoş1,
de la Institutul de Igienă şi Sănătate Publică din Cluj-Napoca, dar şi datorită
libertăţii actuale de a scrie şi a tipări.“
Iuliu Moldovan (15 iulie 1882 – 19 noiembrie
1966) a fost unul din principalii artizani ai sistemului modern de Sănătate
publică din România. Profesor de Igienă şi Igienă socială la Facultatea de
Medicină din Cluj (1919) şi, ulterior, decan (1924–1925) şi prodecan (1925–1926)2, director al
Institutului Pasteur din acest oraş, membru al Academiei Române, a promovat un
alt mod de a înţelege Igiena care, beneficiind de sporul de cunoaştere şi de
progresul tehnologic, trebuia să facă trecerea de la Igiena individuală către cea
a colectivităţilor. De asemenea, unele dintre ideile sale novatoare în domeniul
Sănătăţii publice ar fi fost valabile şi astăzi, dacă ele nu ar fi fost anulate
de experimentele eşuate ale variantelor mimetice de reformă sanitară din
ultimele două decenii. Profesorul Iuliu Moldovan şi-a început redactarea
memoriilor în 1963, la opt ani după eliberarea din detenţie (1955). A fost încarcerat
la Sighet (1949) pentru „vina“ de a fi fost demnitar în Ministerul Sănătăţii şi
Ocrotirilor Sociale, membru al PNŢ şi director al ASTRA („Asociaţiunea
Transilvană pentru Literatura Română şi Cultura Poporului Român“). După Primul
Război Mondial (1919–1920), a organizat „Serviciul Sanitar şi de Ocrotire“ din
Ardeal. A descoperit, preparat şi utilizat reticulina „M“ (Mecinikov), o
componentă a fibrelor de conexiune din ţesutul reticular, a efectuat cercetări în
legătură cu şocul anafilactic.
Aceste preliminare precizări pornesc din
convingerea că studenţii din anii terminali, ba chiar şi tinerii medici nu ştiu
cine a fost acest înaintaş, excepţie făcând poate clujenii care se vor fi întrebat,
trecând pe str. Dr. Louis Pasteur, de ce Institutul de Igienă şi Sănătate
Publică din municipiul lor poartă numele: „Prof. dr. Iuliu Moldovan“.
Volumul
de amintiri ale profesorului Iuliu Moldovan, îngrijit de dl dr. G. Brătescu,
care, prin această operă de redactor de carte aduce un mare serviciu
disciplinei de Istoria medicinii din ţara noastră, este organizat astfel: după
cuvântul introductiv al profesorului Dan Enăchescu şi o Notă editorială
(„Manuscrisul original este reprodus în întregime, fără modificări stilistice
sau de conţinut“…), textul propriu-zis al memoriilor e subdivizat în
capitolele: Aminitiri şi reflexiuni; Profesoratul; Eugenia şi biopolitica;
Activitatea mea ştiinţifică. Urmează, un corpus de anexe (în fapt, complementare şi preţioase studii de
Iatroistorie): „Iuliu Moldovan – prezentare cronologică“ (de P. Râmneanţu şi I.
Lenghel); „Iuliu Moldovan – schiţă de portret“ (P. Râmneanţu); „Concepţia
profilactică în activitatea ştiinţifică şi de Sănătate publică a lui Iuliu
Moldovan“ (I. Lenghel şi A. Ivanof); „Activitatea lui Iuliu Moldovan în
domeniul combaterii bolilor transmisibile“ (V. Bîlbîe); „O lege sanitară
de-acum o jumătate de secol şi un gând de reformă controversat“ (O. Lupu);
„Viziunea biosociomedicală a lui Iuliu Moldovan“ (G. Brătescu). În final – un
foarte necesar indice de nume, care, probabil din comoditatea unor autori,
lipseşte astăzi din construcţia unor lucrări similare.
Prefaţa profesorului Dan Enăchescu3 este un breviar al ideilor şi operei practice
a marelui om de Sănătate publică Iuliu Moldovan („Actualitatea concepţiei lui
Iuliu Moldovan în Sănătatea publică“). Este, în esenţă, un studiu dinlăuntrul
acestei discipline, pe care nimeni nu l-ar
fi putut scrie mai bine. Deşi nu l-a cunoscut (temporal, ar fi avut această
posibilitate), îl admira enorm, ba chiar îmi îngădui să opinez că şi-l luase
drept model şi că, în multe privinţe, îi semăna. Se bucura totuşi de a fi avut şansa
să se formeze pe lângă Theodor Ilea, „unul dintre realizatorii proiectelor
sale, cum a fost cel privitor la plasele model.“ Evidenţiază faptul că Şcoala
clujeană de Igienă socială creată de Iuliu Moldovan „constituie principalul
pilier al începuturilor Sănătăţii publice moderne în România“ şi că opera
acestui savant se caracterizează prin originalitatea
gândirii, „prospeţimea ideilor
care-i pot şi astăzi orienta pe cei chemaţi să elaboreze o politică sanitară
nouă pentru ţara noastră“, precum şi prin „contemporaneitatea
multora din tezele sale“ cu cele europene, din ultimii 20–30 de ani, chiar
devansându-le. Iuliu Moldovan a avut şansa de a se fi format într-un mediu
universitar de mare „probitate şi seriozitate“ – Viena, Praga – (consideră
profesorul D. Enăchescu, cu gândul, poate, la atmosfera din învăţământul
superior medical din anii anteriori şi cei imediat următori evenimentelor din
decembrie ’89); a făcut practică în laboratoare de Microbiologie şi Anatomie
patologică, a desfăşurat o largă activitate de teren în domeniul
Epidemiologiei, „ceea ce i-a prilejuit descoperirea a două concepte fundamental
noi, induse de contactul cu realitatea: populaţia, ca obiect al preocupării
Medicinii, şi sănătatea pozitivă, ca scop fundamental al specialistului în Sănătate
publică şi al autorităţii sanitare“. Această experienţă îi va fi de folos în
timpul Primului Război Mondial, când – la numai 32 de ani – a fost numit
igienist şef al unei armate, iar mai târziu, ca secretar general al Resortului
Ocrotirilor Sociale din Consiliul Dirigent al Transilvaniei (1918–1920) şi ca
secretar general şi subsecretar de stat în Ministerul Sănătăţii şi Ocrotirilor
Sociale (1928–1930). Iuliu Moldovan a iniţiat şi dezvoltat Statistica sanitară,
fără de care orice decizie în domeniile epidemiologiei şi profilaxiei
maladiilor nu are asigurată fiabilitatea. Iarăşi, poate, cu nemărturisite gânduri
la ceea ce observa că se întâmplă în ţară, profesorul D. Enăchescu scria despre
Iuliu Moldovan că acesta „Avea nevoie de un sistem valid de culegere a datelor şi
de metode moderne de analiză pentru caracterizarea aspectelor sociodemografice,
epidemiologice şi de activitate medico-sanitară. Simpla compilare a datelor
nu-l mai satisfăcea, iar pentru dezvoltarea domeniului sus-amintit îi erau
necesari specialişti, întrucât demografia
şi statistica sunt discipline ştiinţifice, iar nu artistice“. (Sublinerea
cu italice mi-o asum.) În acest sens, beneficiind de colaborarea cu Fundaţia
Rockefeller, trimite la specializare în SUA pe doctorii S. Manuilă, P. Râmneanţu,
I. Ardelean, L. Zolog, deveniţi ulterior personalităţi ale Igienei şi
Epidemiologiei naţionale. Bazându-se pe iniţiativa profesorului D. Mezincescu, înfiinţează
institutele de igienă de la Bucureşti, Cluj şi Iaşi (după cum se ştie, acestea,
în anii „reformei“ postdecembriste, în loc să fie dezvoltate, au fost
transformate – e drept o scurtă perioadă – în laboratoare subordonate
Institutului bucureştean!). Iuliu Moldovan a acordat o deosebită atenţie
culturii sanitare a populaţiei, îndeosebi din mediul rural, a tinerilor în
particular, cerând implicarea tuturor intelectualilor satului, inclusiv a
bisericii, şi nu numai a medicului. Şi aici, într-o paranteză, aş putea să deplâng
situaţia asistenţei sanitare de la sate din anii noştri (comune fără medici, fără
personal sanitar suficient, fără supravegherea activă a normelor de igienă a
mediului, a celor din şcoli şi din unităţile de alimentaţie publică, fără pregătirea
viitoarelor mame pentru naştere şi, ulterior, pentru îngrijirea copiilor etc.),
faţă de ceea ce preconizase profesorul Iuliu Moldovan şi chiar, de-a lungul
anilor, începuse să se înfăptuiască. Un regres – fără doar şi poate – care se
„plăteşte“ şi se va plăti de către următoarele generaţii, înapoiere deja
vizibilă în structura pe cauze a morbidităţii, în scăderea natalităţii, în
extensia unor boli transmisibile, inclusiv a celor considerate „reemergente“.
Iuliu Moldovan şi-a propus înfăptuirea unei reforme a sistemului sanitar. El nu
dorea o simplă „cosmetizare“ a sistemului, scrie profesorul D. Enăchescu în
studiul său introductiv: „Era vorba de un întreg proces de reformă, iar
Moldovan a avut intuiţia faptului că orice schimbare de proporţii trebuie
planificată. Întâlnim aici ideea
permanent valabilă, şi din păcate prea puţin luată în consideraţie la actuala
reformă a sistemului serviciilor de sănătate, că «schimbarea trebuie condusă» şi
că realizarea ei cere timp, responsabilitate şi participarea conştientă a
principalilor actori: medici, utilizatori şi finanţatori“. (Sublinerea cu
italice îmi aparţine). În 1924 – cu prilejul unui congres medical (Timişoara) –
el a prezentat şi supus dezbaterii proiectul unei noi legi sanitare („Legea
Moldovan“), primită cu rezerve de autorităţile administraţiei centrale, ba
chiar acestea opunându-se explicit punerii în aplicare, prin invocarea unor
sarcini financiare prea mari, în situaţia unui buget mereu deficitar…
În articolul „Două consultaţii ştiinţifice
date de profesorul I. Moldovan“, semnat de prof. dr. Dan Enăchescu în vol.
«Momente din trecutul Medicinii»4, cu referire la organizarea sanitară din anii
’60, consultaţii ce i-au fost solicitate profesorului de către elevul său,
Theodor Ilea, pe atunci profesor de Medicină socială la IMF Bucureşti, prof.
Iuliu Moldovan, deşi retras din activitate, răspunde cu bunăvoinţă, dovedind
totodată o nealterată competenţă şi redactează două studii: „Reflexiuni privind
organizarea noastră sanitară“ şi „Probleme în legătură cu organizarea ocrotirii
sănătăţii la nivelul circumscripţiei sanitare rurale“. El susţine – relevă prof.
dr. D. Enăchescu (între altele) – că, indiferent de formaţia sa de bază,
medicul-conducător – managerul am spune astăzi –, trebuie să se specializeze în
Sănătate publică; medicii trebuie să fie de două tipuri – unii cu orientare
curativă, alţii – profilactică, iar dintre aceştia din urmă să fie aleşi
managerii. De asemenea, profesorul Iuliu Moldovan îşi reiterează interesul
pentru Educaţia sanitară pe care o desemnează cu o „formulă reuşită, – educaţia spre sănătate“.
„Amintirile
şi reflexiunile“ încep cu o autoprezentare. Din datele biografice rezultă că
Iuliu Moldovan s-a născut în Bogata, comună aşezată pe malul drept al Mureşului
(„Bogata de Mureş“), în apropierea oraşului Luduş. Tatăl său, Ioan Moldovan –
preot greco-catolic – devenind protopop, va trebui, în 1885, să se mute la
Mediaş pentru a răspunde sacerdoţiului său. Mama sa, Maria, originară dintr-o
localitate rurală sibiană, era, de asemenea, fiică de preot greco-catolic. Soţii
Moldovan au avut şapte copii. Iuliu a urmat şcoala primară şi liceul „la saşi, în
Mediaş“. S-a clasificat primul la examenul de bacalaureat. Deşi tatăl său îl
destinase studiilor teologice, el dorea să urmeze Medicina. Norocul îi surâde şi
graţie bunăvoinţei unui unchi, obţine, pentru Facultatea de Medicină de la Viena
– „care pe acele timpuri era una dintre
cele mai strălucite, centru de atracţie pentru învăţământ şi perfecţionare mai
ales în domeniul clinic şi de patologie – o bursă militară pe durata studiilor,
cu obligaţia de a servi şase ani în armata austro-ungară“. Descrie
atmosfera din mediul românesc vienez. Menţionează astfel multitudinea tinerilor
veniţi nu numai din Ardeal şi din Bucovina la studii, dar şi din Regat, tineri
de toate condiţiile sociale, pendulând în jurul ocrotitoarei Societăţi „România
jună“, şi animaţi de dorinţa de a se forma spiritual şi profesional, de a
reveni în ţară cu dorinţa subsumată de a contribui la progresul şi
prosperitatea ţării lor. Era o caldă şi senină intimitate, dezinteresată
prietenie şi armonie în această „numeroasă colonie românească“ din Viena acelor
ani. Încât: „ori de câte ori plecam de
acolo pe timp mai îndelungat acasă, în concediu, sau în misiune oficială sau în
călătorii de studiu în străinătate, după scurtă vreme mi se făcea dor de Viena şi
abia aşteptam să mă reîntorc“ – mărturiseşte Iuliu Moldovan. Pe marginea
conţinutului învăţământului medical de atunci, în comparaţie cu dezvoltarea
ulterioară a Medicinii, autorul emite consideraţii pertinente, arătând că
obiectivul urmărit era cel al „formării
unor medici universali, având ca prototip şi principal activant pe teren atât
terapeutic, cât şi preventiv pe medicul de familie, sfătuitor şi îndrumător nu
numai în ale medicinii, ci şi în domeniul cultural şi social. (…) Azi o atare
orânduire a programului de studii, un atare medic universal nu mai pare
posibil. Medicina a progresat în ultimele decenii atât de mult, cunoştinţele şi
experienţa acumulate sunt atât de vaste, încât este exclus ca un medic să le
cuprindă pe toate. Medicina a fost nevoită să se fărămiţeze progresiv în
specialităţi, fiecare dintre ele fiind atât de vastă în conţinut şi experienţe
practice, încât absoarbe complet capacitatea de înţelegere şi realizare a
reprezentanţilor ei. Medicul universal nu mai există, medicul de familie pare să
aparţină şi el în scurtă vreme trecutului, tot aşa şi rolul atât de important
al medicului în societate (…). Tendinţa aceasta spre izolare şi fărămiţare
excesivă duce la primejdia să se concentreze atenţia asupra organului bolnav şi
să se piardă din vedere omul bolnav, omul în întregul lui, cu toate
determinantele psihologice şi sociale. (…)“. Memorialistul încearcă, de
asemenea, o extrapolare a informaţiilor sale de atunci cu privire la Medicina
viitorului, – „Întrebarea este ce va fi mâine?“ – nu lipsite de interes. Până în martie 1903 îşi continuă studiile la
Viena, trecându-şi cu succes examenul primului „rigoros“ (un examen de
doctorat). Urma să intre voluntar pentru şase luni în armată. Dorind să cunoască
un alt oraş şi „o altă populaţie din
bogatul buchet de popoare ale monarhiei austro-ungare“, optează pentru
Praga, unde intră voluntar într-un regiment de infanterie. Terminându-şi acest
stagiu militar, se înscrie la Facultatea de Medicină şîn limbaţ germană din
acest oraş, unde – în baza celor aflate – erau condiţii de a se forma mai ales
din punctul de vedere al medicinii practice, dar şi de a promova. Devine, mai întâi,
preparator onorific la Clinica medicală condusă de profesorul von Jaksch şRudolph
von Jaksch, cel care a descris anemia
leucemică infantilăţ şi – după susţinerea unor examene – ca preparator
bugetar la Institutul de Anatomie Patologică – director, prof. dr. H. Chiari,
unde – după cum afirmă: „am prins
dragoste pentru munca de laborator şi pentru cercetări ştiinţifice“. De
altfel, tot atunci execută lucrări şi publică primele sale observaţii ştiinţifice.
Termină facultatea şi îşi ia doctoratul în 1906: „Toate examenele ultimelor două rigoroase le-am luat cu distincţie“. Avansează
pe linie ierarhică militară, lucrează în diferite servicii medicale, iar din
1908, căpitanul-medic Iuliu Moldovan e numit asistent la Laboratorul de
Bacteriologie al armatei austro-ungare din Viena, „unde am servit aproape şase ani, adică până la izbucnirea Primului Război
Mondial“. O experienţă formativă deosebită – pe care o consemnează pe larg
– este aceea de a fi numit să conducă o acţiune de combatere a holerei în câteva
localităţi din Dalmaţia şi Muntenegru, deşi era cel mai tânăr asistent din
laboratorul amintit. Face observaţii interesante asupra bolii şi a variaţilor
patogenităţii vibrionului holeric, fiind apreciat pozitiv de administraţiile
respective, dar şi de populaţie. („Ministerul
de Război a ţinut să-şi dovedească preţuirea decorându-mă cu «Signum laudis»“).
În anii 1912 – august 1914, efectuează stagii de perfecţionare la Institutul de
Medicină Tropicală din Hamburg, la Institutul Pasteur (Paris), la Roma şi la
Staţiunea Zoologică din Napoli. Începe marele război; mobilizat pe front, îndeplineşte
atribuţii de medic şef igienist şi comandant al unei formaţiuni
sanitaro-antiepidemice. Procedează la vaccinarea antiholerică a trupelor de pe întreg
frontul galiţian. Inimaginabil era dezastrul acestor trupe extenuate şi prost
hrănite, în retragere grăbită, în plină epidemie de dizenterie şi holeră, în
trenuri supraaglomerate… Letalitatea depăşea 80 la sută, moment când cere
aprobarea vaccinării în masă, respinsă însă de savanţi germani, care pledau contra vaccinării la trupele în mişcare,
invocând riscul reacţiilor adverse, frecvente atunci, ceea ce ar fi putut conduce
la imobilizarea trupei timp de mai multe zile. Îşi asumă, până la urmă, riscul încercării
unei vaccinări, obţine aprobarea unui general cunoscut pentru vederile largi şi
curaj, procedează la vaccinare şi niciun soldat din cei vreo mie nu a creat
probleme, nu a fost imobilizat. „Aşa şi-a
făcut drum această vaccinare în armatele austro-ungară şi germană, vaccinare
care a fost aplicată imediat pe scară largă cu rezultatul unei opriri a
epidemiei, deşi aceasta se ivise.“ După ce trupele ajung în „Polonia rusească“
e nevoit să combată tifosul exantematic. Imaginează şi pune în operă „prima unitate mobilă de dezinfecţiune şi
deparazitare“, precum şi un complex de măsuri simple, dar soldate cu un
remarcabil succes.
În decembrie 1918, este demobilizat şi se întoarce
acasă, la Mediaş. Încă de la Odesa aflase cu bucurie ştirea unirii Ardealului
cu Ţara Mamă. Va fi numit secretar general la Resortul Ocrotirilor Sociale din
Consiliul Dirigent al Transilvaniei, cu sediul la Sibiu. Se pune imediat pe
treabă şi – cu extraordinarul său talent organizatoric , în climatul
entuziasmului acelor ani şi cu sprijinul marilor oameni politici ai vremii
(Iuliu Maniu, Haţieganu), dar şi al colaboratorilor săi, de a căror formare
profesională se ocupă permanent, – reuşeşte să amelioreze situaţia sanitară
critică de după război, pe un teritoriu vast cuprinzând Ardealul, Banatul, Crişana
şi Maramureşul, totalizând circa 2,5 milioane de persoane. Preconizează, iniţiază
şi realizează deschiderea unor spitale şi sanatorii, înfiinţarea a şapte
inspectorate igienico-sanitare, a unor ambulatorii pentru combaterea
principalelor boli transmisibile, precum tuberculoza şi veneriile, deschide un
institut pentru calificarea surorilor de ocrotire. Cititorul memoriilor află
dificultăţile şi adversităţile – uneori inexplicabile prin absurdul motivaţiilor
– pe care, prin muncă necurmată, tenacitate şi inteligenţă, Iuliu Moldovan le
face faţă şi le înfrânge.
Cu mare discreţie asupra vieţii sale
private, memorialistul consemnează doar în câteva rânduri evenimentul căsătoriei
sale cu Bronislawa (Bronka) Stefanow, fiica unui funcţionar superior al poştelor
din Lemberg (Galiţia), ori faptul de a fi fost ales, în 1920, membru
corespondent al Academiei Române (în 1935 – membru titular). „Am avut supremul noroc al unei tovarăşe de viaţă plină de
devotament, dragoste şi înţelegere pentru mine, care în acei 27 de ani, câţi am
avut fericirea să fim împreună, n-a cunoscut altă îndatorire mai mare şi mai înaltă
decât munca şi jertfa pentru binele meu şi al casei comune.“
Este printre primii doi profesori numiţi ai
Facultăţii de Medicină: Iuliu Haţieganu – la Clinică medicală – şi Iuliu
Moldovan – la Igienă şi Igienă socială. „A
urmat epoca de glorie a Facultăţii de Medicină din Cluj, puţin frânată de lucrăturile
politicianismului meschin, care – moştenit din Vechea Ţară – în mod firesc şi-a
făcut intrarea şi în facultatea noastră.“ (În ani 1925–1926, va fi ales
decan al acestei Facultăţi.) Creează Institutul de Igienă, bucurându-se de sprijinul înţelegător al
Consiliului Dirigent, îndeosebi al lui Iuliu Maniu; primeşte, pentru realizarea
proiectului său, un local corespunzător nevoilor unei astfel de instituţii, dar
şi un fond important: 1,5 milioane lei. Pentru un timp, va prelua funcţia de
director al unui grup de institute de: Igienă, Biochimie, Patologie generală şi
experimentală, dar şi a Centrului antirabic regional pentru Transilvania. Pe
numeroase pagini memorialistul descrie funcţiile principale pe care le hotărâse
pentru Institutul „său“: organizatorică, didactică, ştiinţifică, ideologică;
relatează modul în care se desfăşoară lucrările practice şi cursurile;
portretizează – evidenţiindu-le calităţile, dar şi cusururile – pe colegii,
colaboratorii şi elevii săi; încearcă „să
infiltreze în sufletul şi preocupările curente ale viitorilor medici gândul
preventiv, ca una dintre cele mai importante obligaţii ale profesiunii“. Expune
pe larg teoria sa – modernă – cu privire la om ca unitate biolgică: „Fiecare componetă a sa, trup, suflet,
intelect, are rost să existe numai împreună, integrându-se în mod armonios spre
binele vieţii, care este scopul suprem.“ Critică aspectele desuete ale învăţământului
medical, propunând soluţii, se referă pe larg la disciplinele tributare
eubioticii, între care biologia, genetica şi fiziologia, o Igienă renăscută –
care să studieze interrelaţiile între om, mediu şi muncă, să promoveze măsuri
preventive „în direcţia întreţinerii
optime şi a desăvârşirii vieţii“. În capitolul amplu pe care îl consacră eugeniei şi biopoliticii încearcă să îşi expună
concepţia conform căreia punctul de plecare şi scopul principal al strădaniilor
omeneşti nu poate fi doar belşugul material, ci viaţa în devenirea şi desăvârşirea
ei, spre binele căreia trebuie să fie concertate toate progresele realizate de ştiinţă
şi tehnologie.
În 1929, este numit secretar general în
Ministerul Sănătăţii şi Ocrotirilor Sociale (mai târziu, ministru subsecretar
de stat), poziţie din care redactează o expunere de motive pentru ceea ce avea
să se numească „Legea sanitară Iuliu Moldovan“, apărută şi în Monitorul
Oficial, cu prevederi novatoare. Înfiinţează la Cluj – Institutul pentru
studiul şi profilaxia cancerului, Staţia antimalarică de la Gurbăneşti (Ilfov),
pune în aplicare o idee mai veche a sa: „plăşile sanitare model“, deschide
Leprozăria de la Tichileşti, creează Institutul asistentelor sociale.
Activitatea ştiinţifică a fost una de esenţă, constând în crearea de reviste şi
buletine ştiinţifice, tipărirea unor broşuri (între care, cu apariţie la Cluj:
„Eugenia“ şi „Biopolitica“), în publicarea de studii şi observaţii, îndeosebi
din domeniul epidemiologiei, în diferite periodice medicale. După acest capitol
destinat consemnării activităţii sale ştiinţifice, însemnările memorialistice
se opresc.
Urmează în refugiu, pentru aproape cinci
ani, Universitatea din Cluj, la Sibiu – unde, sub redacţia sa, va apărea
„Tratatul de sănătate publică“ (vol. I). În 1947, este pensionat. Pentru
meritele sale excepţionale – pe care doar le-am amitit în baza textului memorialistic,
completat avantajos pentru cititor de studiile din „Anexe“ – comuniştii l-au „răsplătit“
arestându-l (în 1949) şi întemniţându-l la Sighet. Încetează din viaţă la Cluj,
în 19 noiembrie 1966.
Fără
îndoială, cu „Amintiri şi Reflexiuni“ ne aflăm în spaţiul literaturii
confesive, în speţă a memoriilor, pentru care Iuliu Moldovan dovedeşte un
talent special, iar scrierea are calităţile necesare pentru succesul speciei,
mai ales sinceritatea şi fidelitatea rememorării. Este totodată un valoros
document de iatroistorie, dar şi un text prin care o mare personalitate – cea a
„întemeietorului Sănătăţii publice moderne în România“ (cf. Dan Enăchescu) –
are posibilitatea să-şi expună concepţiile (filosofia) privind sănătatea,
organizarea sanitară şi conducerea acesteia, să-şi justifice argumentele care
au stat la baza numeroaselor sale înfăptuiri. Valenţele estetice („literare“)
sunt surclasate de precizia rememorării, de relatarea exactă a experienţei
profesionale şi de viaţă a autorului. Unde şi cum este omul pe care am vrea să-l aflăm din memoriile aşternute pe hârtie?
Acesta va fi descoperit indirect, printre rânduri – cum îndeobşte se spune –
inteligent, cu soluţii rapide la problemele pe care le are de rezolvat,
sensibil, de o moralitate fără cusur. O „schiţă de portret“ este oferită
cititorului (în Anexe) de colaboratorul apropiat al profesorului, dr. Petre Râmneanţu.
