Dincolo de argumentul semnalării apariției recente a unei
valoroase cărți de istorie-culturală, semnată de profesorul Mihai Sorin
Rădulescu de la Universitatea București, intitulată Din istoria familiei
Ghika, interesul nostru este și unul iatroistoric, chiar dacă pare
minor. Astfel, unul dintre descendenții numeroasei și ilustrei familii Ghika a
fost doctorul Grigore Ghyka (1938–1992), cercetător științific la Institutul
„Victor Babeș” din București. Era descendent al domnitorului Moldovei Grigore
Alexandru Ghyka, tatăl său fiind un ilustru magistrat care i-a „stricat dosarul
de cadre” prin aceea că, potrivit autorului, avea opțiuni politice de extremă
dreaptă, fiind fruntaș al Gărzii de Fier. A fost întemnițat 24 de ani –
începând din timpul dictaturii antonesciene și, ulterior, de la sine înțeles,
sub regimul comunist.
Profesorul Mihai Sorin Rădulescu, fost colaborator al
săptămânalului „Viața medicală”, istoric și genealogist, s-a ocupat de acest
subiect, publicând prin anul 2000, într-o rubrică sporadică a sa, articolul
„Despre genealogia lui Theodor Burghele”. Legătura cu marele chirurg este aceea
că în perioada dejistă, cunoscând capacitatea intelectuală a tânărului Ghyka,
rectorul Burghele – controversată figură din punct de vedere politic – l-a
sprijinit, încât acesta a putut urma la un moment dat cursurile Facultății de
Medicină și a devenit cercetător în domeniul imunologiei. Autorul arată, în
textul menționat (reluat în recenta sa carte), că prin bunica paternă,
Constanța Câmpineanu, doctorul descindea în linie dreaptă din boierul pașoptist
Ion Câmpineanu. Coperta cărții lui Mihai Sorin Rădulescu reproduce, de altfel,
un detaliu din portretul lui Grigore al II-lea Ghika Vodă, cu caftan și ișlic,
de Theodor Aman. Această lucrare s-a aflat în colecția Eforiei Spitalelor Civile
– menționarea tabloului, a numelui pictorului și a instituției care administra
spitalele bucureștene încă de pe vremea lui Kiseleff și până în 1948, fiind
alte motive pentru consemnarea apariției cărții, în ziarul nostru.
În Preambul, autorul clarifică – o dată pentru totdeauna
– confuziile germinate în mintea unora în legătură cu modul de scriere a
numelui Ghika și, mai ales, a celor care, după evenimentele din Decembrie ʼ89,
încercau să se „înnobileze”, declarându-se descendenți ai familiei cândva domnitoare,
familie care a ocupat de mai multe ori tronul Țărilor Române. Dar și al unui
șir de intelectuali de vază, precum pictorul Eugen Ghika-Budești, arhitectului
Nicolae Ghika-Budești, diplomatului Dimitrie Ghika, medicul deja menționat,
monseniorului Vladimir Ghika, mort la închisoarea Jilava în 1952, ori al
binecunoscutului scriitor, diplomat și intelectual polivalent Matila Ghika
(citarea de mai sus nu e completă, ci doar exemplificatoare).
„În ceea ce privește ortografia numelui «Ghika», am optat pentru
varianta folosită de personajul sau ramura respectivă, scrie profesorul
Rădulescu. Litera «k» provine din alfabetul chirilic și poate fi transcrisă
printr-un simplu «c», după cum a fost cazul scriitorului Ion Ghica și al
urmașilor săi. Majoritatea membrilor familiei au folosit forma Ghica, iar
urmașii lui Grigore Alexandru Ghyka, ultimul domnitor din familie, au folosit
chiar litera «y». Ghiculeștii, continuă autorul, nu trebuie priviți în opoziție
cu familia regală a României, nici bagatelizați în virtutea butadei Si jeune
et deja Ghika…, legată desigur de numărul mare al descendenților din prima
jumătate a veacului XX. Trebuie precizat că rândurile de față nu sunt
exhaustive. Ele se doresc însă a fi o evocare și un omagiu la adresa unei
familii istorice cu un trecut politic și cultural strălucit”.
Capitolele următoare ale cărții apărute anul acesta la Editura
Corint (2017), în majoritate reluarea (dar și completarea) unor articole
apărute în diferite publicații, sunt consacrate: boierului Dumitrache Ghica, al
cărui portret fusese salvat de la marché aux puces din Capitala Franței
și comparat cu alte „uleiuri”, între care unul cândva existent în colecția
Eforiei Spitalelor Civile; descoperirii la Muzeul de Artă din Stockholm, a portretului
domniței Zoe Ghica, de Alexander Roslin; prezentării urmașilor voievodului
Grigore al III-lea Ghica și a numeroaselor digresiuni genealogice în legătură
cu acesta, a unor diplomați scoborâtori din celebra familie ori a unor
personalități europene intersectate cu membri ai acesteia și, implicit, cu țara
noastră etc.
Cititorul va fi cu siguranță captivat de capitolele care îi
privesc pe pictorul Ghika Budești și pe arhitectul Nicolae Ghika Budești –
făcând efortul de a parcurge digresiunile și „subsolurile” amănunțit
documentate (inclusiv cu reproducerea unor scrisori, fotografii – în realizarea
și a autorului, cercetărilor arhivistice etc.). Notele de subsol menționate pot
fi ele însele surse de interes pentru unii cititori care încă iubesc istoria și
cultura Țărilor Române.
