De
30 de ani, dr. Ioan Luca Savu este medic neurolog la Spitalul Municipal
din Sebeș (județul Alba). A obținut un loc de muncă aici imediat după ce și-a
terminat rezidențiatul în București, la Spitalul Colentina. Și a rămas, deși în
cele mai multe zile își dă seama că i-ar fi fost mai simplu să lucreze într-un
spital dintr-un centru universitar, în care să aibă la dispoziție toate
dotările și tot sprijinul uman.
– De ce ați ales neurologia?
–
Fără să folosesc cuvinte mari și să fiu prețios, neurologia este o specialitate
pluridisciplinară și o provocare. Deși, pentru prea mulți dintre confrații
noștri, este o specialitate pe care vor să o minimalizeze, este foarte, foarte
grea. Dacă nu îți place, nu are sens să o faci. Cea mai mare satisfacție este
când pui oamenii pe picioare. Când vine pacientul sau pacienta să îți
mulțumească sau să-ți spună: „de-aici încolo rămân pe capul dumneavoastră”,
„aveți o secție foarte bine pusă la punct și v-ați ocupat frumos de mine”. Pe
de altă parte, nu îmi place când nu sunt bine înțeles, pentru că în meseria
asta e bine să nu faci greșeli. Dacă faci greșeli, le plătește pacientul. Și
încerc să îmi fac treaba cât mai bine cu putință.
– De cât timp lucrați la spitalul din Sebeș?
–
Din ʼ85, de când am venit aici de la clinica din Colentina, unde am lucrat sub
directa coordonare a dlui academician Constantin Popa, alături de o echipă
extraordinară. Am avut bafta asta, să mă formez în cea mai bună clinică din
România la vremea respectivă, dacă nu și din jumătatea estică a Europei. Am tot
respectul față de acești oameni. Puteam rămâne în București, la alt spital. Nu
la Colentina, că, bineînțeles, nu asta îi interesa pe ei, pe ei îi interesa să
ne bage nouă în cap neurologie, să învățăm această știință. Aș fi avut niște
perspective în București, dar Bucureștiul nu e de mine. Mai ales că Bucureștiul
are oameni foarte valoroși, are destui neurologi.
– Ce probleme are, din perspectiva dv., neurologia din România? Ce ar trebui
îmbunătățit?
–
În primul rând, sunt toate hibele sistemului sanitar, care se văd foarte,
foarte urât în neurologie, pentru că e nevoie de investigații din ce în ce mai
performante, ai nevoie de oameni din ce în ce mai pregătiți, ai nevoie ca
oamenii aceștia să fie efectiv aproape de pacient. Comportamentul medicului
trebuie să fie corespunzător pentru pacient, iar pacientul, la rândul lui,
trebuie să respecte medicul, să îi respecte statutul, ceea ce nu se face. Prea
a intrat presa să facă judecăți de valoare și să se transforme într-un fel de
tribunal al poporului, iar acest lucru afectează întreaga tagmă medicală. Facem
de toate la televizor: condamnăm, executăm. Și în neurologie avem aceleași
greutăți. Am avut o colegă agresată de un pacient în Spitalul Județean Alba
Iulia și mai mulți alți colegi au fost agresați în linia de gardă. Vin diverși
neaveniți să ne acuze de tot felul de lucruri, fără să aibă habar de meseria
noastră. Cred că ar trebui plecat de la mentalitate și să fie băgați bani în
neurologie. De la Marinescu încoace, a fost slabă finanțarea în neurologie. Și
țara asta are neurologi de valoare europeană. Nu sunt mulți, într-adevăr, dar
nu pot nici să-și arate adevărata valoare câtă vreme nu au dotarea necesară.
– La Sebeș cum este?
– Spitalul nostru n-a avut până acum două
luni un CT. Cu toate încercările unor factori de decizie locali de a ne ajuta,
s-a tot lălăit această problemă a dotărilor, până când am obținut și noi un
tomograf computerizat. Mare cucerire mare! De cercetare nu se pune problema, la
nivelul nostru, pentru că noi suntem linia întâi. Asta nu înseamnă că medicii
din provincie, din aceste spitale mai mici, nu judecă și ei un pic cazurile și
nu au lucruri de spus. Și mai ales de făcut. Și, dacă tot discutăm că sistemul
este subfinanțat, în neurologie situația e și mai gravă. Întrebați așa-zișii
politicieni care s-au înfipt în Parlament sau la conducerea Ministerului
Sănătății, dacă îi interesează! Noi tot sperăm să îi intereseze. Ne confruntăm
cu o foarte gravă lipsă de personal și cu o finanțare slabă din partea Casei de
asigurări. De-aici trebuie plecat: bani, infrastructură, cadre. Or, noi am vrut
să extindem spitalul și s-a tot lovit intenția asta de încăpățânarea
decidenților. Managerii au încercat pe toate căile să schimbe ceva și s-a
discutat subiectul în ședințele de consiliu local și județean. Avem un spital
de tip pavilionar și câteva secții sunt în afara spitalului. Așadar, sunt
probleme cu transportul, cu investigațiile, cu urgențele. Iar eu nu am linie de
gardă pe secție. N-am cum să fac linie de gardă. Urma să vină un coleg tânăr,
dar încă nu a apărut. Practic, totul cade în spatele meu indiferent de oră. Zi,
noapte, te duci, dacă bolnavul intră în comă sau se întâmplă altceva, trebuie
să răspunzi necesităților în fiecare moment. Din punctul acesta de vedere, e
mult mai bine să lucrezi într-o clinică decât într-un spital de provincie.
Acolo ai la îndemână tot ce îți trebuie. Dacă am făcut o comparație cu un coleg
din Germania, am rămas cu gura căscată. Păcat că am o anumită vârstă, că
altfel, sincer, plecam. Aici e bătaie de joc.
– Ce probleme apar în managementul pacienților cu AVC?
–
După-amiaza, noaptea, se ajunge prima dată la serviciul de gardă, unde se face
triere și garda hotărăște. De obicei, comele sunt trimise automat la Alba
Iulia. Ce poate fi temporizat se temporizează, ce nu – stabilim ce e de făcut.
În cazul AVC, depindem în primul rând de distanță. E o distanță mare, județul
acesta e împrăștiat și are tot felul de drumuri mai mult sau mai puțin proaste,
pe unde nu poate să umble ambulanța. Ca atare, pierde timp. În spital, ca
promptitudine, nu avem probleme. Eu zic că suntem foarte prompți. Cazul ajunge
la mine și în câteva minute deja este investigat, este consultat rapid, se
stabilește cum vine toată treaba. Într-o jumătate de oră, e deja pus la pat și
cu funcțiile vitale monitorizate. Și știm ce investigații i se vor face în
următoarele ore. Factorul timp este definitoriu, ne mișcăm repede. Probabil și
de aceea avem destui pacienți care pleacă mulțumiți de la noi. O să fiu cinic,
dar în spitale se mai și moare. Și ar trebui să priceapă toată lumea că, dacă
omul moare în spital, e mai bine decât acasă, că în spital se face tot ce se
poate face pentru salvarea vieții. Mi s-a întâmplat, nu o singură dată, chiar
dacă a murit pacientul, familia să îmi adreseze mulțumiri la plecare. Ăsta e un
lucru extraordinar, să știți.
.jpg)
