Reconstruirea unei societăţi nu este
posibilă fără contribuţia tuturor. Pentru a crea, însă, trebuie ca lucrurile să
fie gândite şi înţelese. Să ne limităm la o mică grădină: a o abandona, fie şi
un singur sezon, înseamnă că va fi năpădită de buruieni. Obraznice şi
viguroase, acestea pun stăpânire pe tot, sufocând plantele nobile, care vor
degenera de la o generaţie la alta şi vor dispărea. Înving definitiv
buruienile… Ca plantele nobile sunt creatorii de ştiinţă, tehnică ori arte,
oameni care pot fi modele pentru alţii. Grădina trebuie lucrată.
Este necesară şi o ierarhie clară a promovării
valorilor. Comunismul a încurcat borcanele, cizmarul putând controla şi comanda
un colectiv medical, iar croitoreasa – o trupă de teatru… A fost un nefiresc pe
care societatea nu l-a putut digera niciodată. Dar acea gândire a avut seminţe
care s-au împrăştiat şi iată că încă răsar modele organizatorice şi sociale cu
această origine. Chiar dacă – aparent – nu mai au aceeaşi virulenţă, pe termen
lung au efecte la fel de devastatoare. Cum a fost nivelarea oamenilor, aşa este
şi actuala lipsă de ierarhie a valorilor. În domeniul sanitar, asistăm la
subordonări nefireşti ale autorităţilor profesionale. Bazele clinice ale învăţământului
medical universitar românesc sunt conduse într-un mod mai discreţionar decât
oricând (cu excepţiile care confirmă regula) de către numiţi politic, care
deseori nici nu sunt medici dar… dau lecţii medicilor. Şi cu toţii depind de
deciziile consilierilor municipali, care se pricep la multe, la medicină… ca la
fotbal.
Factori de decizie din afara sistemului hotărăsc,
astfel, „rezolvarea“ problemelor actuale şi dezvoltarea bazelor clinice. Or,
performanţele medicale ale acestor centre metodologice (termen ce trebuie
reintrodus în lege şi concretizat) şi performanţele educative ale învăţământului
universitar depind de corecta şi continua dezvoltare a acestor baze clinice.
Nicăieri – în lumea democratică şi civilizată – un centru medical şi
universitar nu este supus puterii de decizie a unor factori neprofesionali, ci
are deplina libertate de a-şi decide soarta de moment şi viitorul, iar în
fruntea sa stă întotdeauna cel mai calificat, cel mai bun profesionist. La
noi, actuala nivelare de sorginte proletcultistă, la nivelul secţiilor clinice,
este doar o subordonare a învăţământului universitar medical faţă de reţeaua
de bază. Aceasta induce confuzia valorilor şi impunerea imposturii ca valoare
autentică…
Dacă
dorim progres în medicină, atunci trebuie să acordăm întâietate învăţământului,
care formează specialiştii, iar pentru aceasta bazele clinice trebuie despărţite
de reţeaua de bază. Este necesară revenirea la statutul de clinică universitară, renunţând la post-proletara „secţie clinică“.
Se pot reda, astfel, învăţământului universitar demnitatea şi consideraţia de
care are nevoie, iar fiecărei specialităţi – unităţile necesare pentru a
implementa politici şi programe naţionale. Este absolut necesară ieşirea din
haosul şi confuzia nivelării. Actualele „colhozuri spitaliceşti“ nu au adus
vreun progres şi nu au dovedit niciun avantaj. 
