In memoriam

Mi se-ntâmplă adesea să mă trezesc, după nopţile-mi prea scurte, în minte cu frânturi de versuri, fără să am explicaţie pentru această poate ciudată întâmplare mnezică. Alteori, revenindu-mi după un somn dorit, precum cel din monologul hamletian, îmi apar nume de personaje literare ori măsuri dintr-o bucată muzicală de mult uitată. 

Acum, departe de ţară, într-o parte a lumii unde anotimpurile nu sunt date peste cap din pricina „încălzirii globale“ şi unde toamna dulce întârzie, mă pomenesc, poate nu chiar întâmplător de această dată, murmurând:  

„Automne de brumes discrètes/ Ivresses multicolores/ Automne tendre palette/ Teintée de rouge et d’or…“. 
 

Nu tocmai întâmplător, aşadar, pentru că vocabulele înnobilate de ritm şi rimă, venite probabil din subconştient, ilustrează ceea ce admir de mai multe zile prin fereastra vechiului conac sienez. Fereastră deschisă către coline blânde şi castani seculari – încastraţi între pinii veşnic verzi şi chiparoşi ambraţi –, singurii care-şi paraşutează la adiere stoluri de frunze arămii. Iar autorul versurilor de ivire insidioasă la care mă gândesc asiduu acum, în octombrie, când pe 21 s-au împlinit cinci ani de la trecerea sa în nemurire, e doctorul, pictorul, poetul, eseistul, omul şi prietenul Georges Dumitresco. Un uomo universalis, mult asemănător prin preocupările sale personalităţilor Renaşterii. 

Nevoit a părăsi gulagul comunist în 1969, după ce suferise o nedreaptă recluziune politică („nedenunţător, complot împotriva securităţii statului“), dar părăsind astfel şi patria străbună – unde îşi avea antecesori celebri (precum unchiul său, pictorul Ştefan Dimitrescu) –, pribegind într-o Europă indiferentă la vicisitudinile îndurate de majoritatea poporului român, dr. Georges Dumitresco se va stabili şi va profesa în cele din urmă în Elveţia, la Vallorbe (cantonul Vaud). Va locui împreună cu soţia sa, talentată actriţă a Teatrului Bulandra, care a renunţat la cariera artistică pentru a-i fi soţului la modul propriu „înger păzitor“, îndeosebi în anii săi ultimi, marcaţi de o gravă şi recidivantă maladie cardiacă. 

Revenit în ţară, imediat după înşelătoarea revoluţie – „lovitura de palat din ’89“, cum a definit-o cu perspicacitate –, Georges Dumitresco şi-a revizitat ţara de la un capăt la altul, deschizând expoziţii de pictură şi grafică, în Bucureşti şi în provincie. A continuat astfel principala sa preocupare extraprofesională, care îl făcuse cunoscut în câteva ţări occidentale. Iar pentru membrii Cenaclului „Ion Ţuculescu“ (la înfiinţarea căruia cu peste 50 de ani în urmă pusese umărul), dar şi pentru confraţii din Societatea Medicilor Scriitori şi Publicişti din România, a instituit un premiu anual, purtându-i numele, înmânat, până nu demult, cu regularitate, în cadrul evenimentelor profesional-artistice organizate de săptămânalul „Viaţa medicală“, pentru a-i onora pe cei mai harnici. 

Doctor în Medicină şi Chirurgie al Facultăţii bucureştene (1947), a fost medic primar obstetrician la Spitalul „Colţea“; la eliberarea din închisoarea politică – medic la mai multe întreprinderi din Capitală, iar după expatriere, asistent de psihiatrie la Spitalul Mallévoz şi specialist în Medicina muncii la Yverdon. În cele din urmă, între 1973 şi 1995, va practica medicina generală în propriul cabinet. 

Figurând în International Art – dicţionarul Who’s Who, bucurându-se de-a lungul timpului de aprecieri critice în publicaţii de profil (semnate de Petru Comarnescu, René Berger, Richard Künzli, Radu Ionescu, Nicolae Argintescu-Amza, Adina Nanu, Enrique Mayer, Maurice Métral – Grand Prix de la Francophonie de l’Académie Française ş.a.), din atelierul său de pictură de la Vallorbe au plecat către muzee şi expoziţii (colective sau personale) numeroase lucrări. 

Românul, ulterior şi cetăţeanul helvet George Dumitrescu, a oferit multe dintre operele sale unor ambasade, şcoli, biserici, cercuri culturale, cu generozitatea-i de altfel binecunoscută, inclusiv dintre cele de grafică, particularizate de o tehnică proprie, cea a xeropictogramei şi a monotipiei, amestec de cerneluri acrilice. Aceste lucrări originale ale medicului-grafician, nonconformiste, finisate cu pensula, după o serie de gesturi menţionate de „Pharts“ (Le magazine suisse des arts, 2013) că îi păreau dictate „par un au-delà“, au putut fi admirate şi la vernisajele multianuale organizate de Cenaclul „Ţuculescu“, fie în saloanele Cercului Militar Naţional, fie cu prilejul reuniunilor găzduite de „Viaţa medicală“.

Georges Dumitresco nu a fost numai medic şi pictor, ci şi poet (multilingv) – a se revedea în acest sens volumul de versuri „Triptic“ (1998, cu poeme în română, franceză, italiană – o frumoasă carte autoilustrată), cu multe versuri memorabile –, precum şi filosof („cercul filosofic Lausanne“), dar şi un pătrunzător analist al vremurilor, după cum se poate afla din volumul „Esto Memor“, ultima sa scriere (2008), apărută sub auspiciile Institutului Naţional pentru Memoria Exilului Românesc la Editura Viaţa Medicală Românească. 

Ca poet, C. D. Zeletin, preşedintele Societăţii Medicilor Scriitori şi Publicişti din România, uniune artistică al cărei membru Georges Dumitresco a fost, îl situează – când artistul schimbă penelul cu pana – „în şirul de poeţi români de expresie franceză care începe cu prinţul Alexandre Bibesco şi continuă cu Anna de Noailles, Hélène Vacaresco, Charles Adolphe Cantacuzène, Sandu Tzigara Samurcaş şi alţii, de un clasicism nedisimulat aderent mai mult liricii populare şi patosului alecsandrin, decât experimentalismului tulburător al liricii secolului nostru. (…)“. 

Iar dr. Alexandru Trifan, care-l înfrăţeşte cu exilatul Chamisso de Boncourt, descoperă poeziei sale candoare. O candoare care „nu este un stil, ci un dat fundamental al sufletului pe care Georges Dumitresco nu l-a pierdut, în ciuda necurmatului zbucium algic pe care-l trăieşte, totuşi, poetic“. Şi, în final, iarăşi două strofe mărturisind necurmata-i credinţă: 

„Ceresc Părinte tu mi-ai fost

Toiag şi torţă-n drumeţie,

Mi-ai fost şi ţel şi spor şi ghes

Tu ai vegheat la al meu rost

De când sub ceruri am purces

Şi până când oprit din mers

Precum o jalbă ce s-a şters,

De crudul Hades însoţit

Mă voi întoarce-n glie. Neşovăit eu te-am urmat

Cuvântul nu ţi-am încălcat

Şi am crezut în Tine: Căci Doamne Tu m-ai ajutat

Cu tot ce-am ars şi îndurat

Am pătimit şi-am rourat,

Să nu păleşti în mine („De când sub ceru-ţi am purces“).

Acum, celor care l-au cunoscut, celor care încă nu l-am urmat în viaţa de dincolo, ne-au rămas amintirea omului iubit de Dumnezeu, bun, cinstit, generos, dăruit cu haruri nobile şi rare, dar şi nestematele operei sale închinate frumosului artistic.

Mai multe despre dr. Georges Dumitresco puteți găsi pe pagina de wikipedia dedicată acestuia și pe shanit.com/dumitresco