Institutul
Balassi ne-a oferit, de-a lungul timpului, o serie de întâlniri fotografice cu
totul speciale, aducând la București lucrări ale unor artiști maghiari ce
reprezintă nume emblematice ale acestei arte în plan internațional. Dacă în
trecut am putut admira imaginile surprinse de Brasaï, Kertész sau Capa, de
această dată, pentru a marca ziua națională a Ungariei, îl descoperim pe Imre
Kinszki (1901–1945). Este un fotograf maghiar cu origini evreiești, care a
cunoscut faima în timpul vieții atât în străinătate, cât și în țara natală,
unde a fost activ în organizațiile de fotografi, dar și în periodicele vremii,
cu eseuri tehnice, literare și filosofice.
Inițial,
Kinszki și-a dorit să ajungă medic, dar nu a reușit să își finalizeze studiile
din cauza restricțiilor impuse în acea perioadă la Budapesta pentru studenții
evrei. Astfel a ajuns să se întoarcă spre fotografie, în timp ce își câștiga
existența ca arhivar, și să își vadă lucrările promovate în prestigioase
publicații internaționale precum National Geographic și American
Photography. Foarte pasionat de această artă ce începuse ca un hobby, a
inventat în 1930 o cameră foto specială pentru imortalizarea a ceea ce numim
astăzi imagini macro, cu detalii fine surprinse împrejurul nostru.
Susținător al modernismului în fotografie,
fondator al Grupului fotografilor moderni din Ungaria (1937), Kinszki și-a
îndreptat atenția spre viața urbană, între lucrările sale numeroase surprinzând
scene ce dau mărturie despre cotidianul din Budapesta interbelică, fără să cadă
însă în banalitate. Mai mult decât atât, el a experimentat noi moduri de a
fotografia, din dorința de a surprinde instantanee nocturne, și a imortaliza
mișcarea pe peliculă.
Din
păcate, viața lui s-a sfârșit în mod tragic, pe drumul spre lagărul de
concentrare de la Sachsenhausen, însă, mulțumită soției și fiicei lui, care au
reușit să supraviețuiască terorii naziste, o parte din negativele fotografiilor
sale s-au păstrat și, după decenii de tăcere, au ajuns să fie din nou expuse,
cunoscute. Unele dintre
imagini se regăsesc în prezent în colecțiile marilor
muzee ale lumii.
La
fel ca mulți dintre artiștii cărora le-a fost contemporan, și Kinszki a fost
atras de linii și unghiuri, decuparea din cadre largi a unor „frânturi“ (așa
cum de altfel se intitulează și expoziția de față), care să transmită un mesaj
vizual și emoțional diferit de cel al întregului și să determine privitorul să
își concentreze atenția asupra unor aspecte și detalii ce puteau să scape la o
vedere de ansamblu. Acest demers este facilitat și de perspectiva inedită din
care fotografiază. Fereastra biroului său de arhivar devine punct de observație
a vieții din stradă, și prilej de găsire și explorare a unor soluții tehnice
inedite.
A
fost, de asemenea, atras de jocul luminii și al umbrelor și de efectele, uneori
spectaculoase, de contre-jour, fapt evident și în câteva dintre
imaginile prezente acum la București. Nu în ultimul rând, siluetele umane sunt
cele care spun povești și aduc viața în fotografii, indiferent dacă sunt abia
vizibile în depărtare sau dacă apar în prim-plan, invitându-ne la exerciții de
imaginație în încercarea de a ne transpune în epoca în care au trăit, au sperat
și au visat la zile mai bune.
