Cultură

Filosofia românească la cumpătul vremilor

de Elena SOLUNCA - nov. 10 2014

Mondializarea este ireversibilă, dar şi imprevizibilă. Unii gânditori au văzut acest proces ca pe o formă modernă de totalitarism şi, într-o anume măsură, evenimentele puteau fi compatibile cu o asemenea apreciere. Printre efectele colaterale neprognozate a fost şi intensa activitate de afirmare a identităţii etnice într-o lume unde trăiesc „zece mii de culturi şi o singură civilizaţie“, ca să îl cităm pe acad. Mircea Maliţa. Definirea şi afirmarea identităţii trimite spre trecut, spre acele începuturi grele de potenţialul viitoarelor evoluţii, pe care timpul le selectează şi dezvoltă după legi abia întrevăzute, sau, după spusa Sf. Apostol Pavel, cunoscute ca „în ghicitură“. E mereu mai simţită o anumită „nostalgie a originilor“, ca şi cum în preaplinul lor găsim, mai ales în vremuri de criză, resurse pentru a putea îndrepta o cale care s-a dovedit a fi spre rătăcire. Parafrazând cuvintele lui Pascal, căutăm în trecut ceea ce am şi găsit în prezent ca promisiune de viitor. Când e vorba de istoria filosofiei, privirea înapoi descoperă ceea ce, adesea, se află în mintea şi sufletul celui care scrutează timpul şi, mai mult sau mai puţin subtil, îi modelează percepţia şi interpretarea. Aşa înţelegem numeroasele lucrări apărute în ultima vreme, în care sunt avansate păreri dintre cele mai diferite – de la cele laudative la cele denigratoare. Asemenea lucrări apelează la o retorică ce poate fi seducătoare dar, depărtându-se de adevăr, nu-şi prea dovedesc utilitatea decât din perspectiva unor interese conjuncturale uşor de reperat.

Acad. Alexandru Surdu, vicepreşedinte al Academiei Române, optează pentru slujirea declarată a adevărului şi o face punând în evidenţă elementele perene, prielnice unor dezvoltări viitoare făcând din elogiu sau laudă prilej de „îndreptare a inimii“, cum spune David. Intitulându-şi discursul de recepţie (susţinut în aprilie 1994) Elogiul filosofiei româneşti, apărut de curând la Ed. Paideea, acad. Al. Surdu motivează constituirea relativ târzie a filosofiei româneşti de necesitatea apariţiei anumitor „condiţii social-istorice şi culturale care să permită, pe de o parte, să ne bucurăm de marile realizări filosofice străine şi, pe de alta, să venim cu propriile noastre contribuţii la îmbogăţirea tezaurului filosofic“. Întrebarea întemeietoare este dacă există „un spirit românesc“ sau „un sentiment românesc al fiinţei“, după C. Noica, sau „o dimensiune românească a existenţei“, cum încărcat de semnificaţii scria Mircea Vulcănescu. „Dacă da, apoi trebuie să facem măsurătorile, să numărăm, să cântărim şi să calculăm, la nevoie, asemănările şi deosebirile de alte edificii ale altor spirite“. Adică e nevoie de exerciţiul neostoit al spiritului de discernământ, acest al şaselea simţ, pentru că, dincolo de toate asemănările şi deosebirile detectabile, toţi trăim în orizontul lui „primum vivere, deinde filosofare“. În consecinţă, existenţa însăşi acumulează în timp o „tensiune esenţială“ şi există o vocaţie filosofică a omului mereu în căutarea unor forme specifice de expresie care, ulterior, sunt ierarhizate după criterii subiective. Subiective pentru că subiectivitatea este centrul de gravitaţie şi pentru cele mai înalte idei şi concepţii, după cum ne asigură Blaga şi, putem constata uşor, „zenitul“ este mereu deasupra fiecăruia. O analiză comprehensivă a gândirii filosofice ne-ar vindeca de diferitele complexe care ne încearcă „în vremuri de cumpănă“. Apoi, îngăduit să ne fie gândul că fiecare timp îşi are o cumpănă a sa şi fiecare loc e pregătit să găzduiască un destin chiar şi unul de supravieţuire. Oricât ne-am strădui, nu putem fi ca alţii şi, privite atent, teoriile şi concepţiile filosofice au un timp al lor, după care se duc în uitare, de unde,

la alt ceas al istoriei, sunt scoase ca repere, puncte de sprijin sau temei pentru noi zidiri.

Despre toate acestea aflăm, într-o doinitoare alcătuire în volumele Izvoare de filosofie românească (Ed. „Nişte ţărani“) şi, înmănunchind eseurile apărute în revista „Clipa“, A sufletului românesc cinstire (Ed. „Renaissance“), în paginile cărora sunt amplificate, diversificate şi nuanţate idei din discursul de recepţie „Elogiul filosofiei româneşti“. Ca în mai toate scrierile academicianului Al. Surdu, întâlnim şi în paginile acestor cărţi o demnitate dârză, atentă la tot ce e prin preajmă ca, netulburând nimic, să fie prielnică dezvoltării libere a ideilor, dar numai după o temeinică însuşire a lor, susţinută cu argumente solide şi nu împroşcată cu zornăitoare adjective ce dau doar măsura puţinătăţii intelectuale şi micimii de suflet ale celor care le folosesc. Dacă nimic nu e perfect pe lumea asta, ne asigură Micul Prinţ, ne e de folos să căutăm spre urmare ceea ce ar putea duce spre perfecţiune din locul în care trăim şi cu posibilităţile pe care timpul le oferă. Aşa fiind, nu ne miră că autorul caută izvoare de „apă vie“, bună pentru suflet şi minte, departe, la traco-geţii ocoliţi de cercetările serioase, dar folosiţi în exces de amatori, apoi la daco-romanii atât de repede însuşindu-şi Evanghelia vestită de sfinţii apostoli Andrei şi Filip. Dacă destinul nostru a fost, după mulţi autori, de supravieţuire, atunci adaptabilitatea este un criteriu şi are inevitabil o limită dincolo de care începe dezintegrarea. Al. Surdu socoteşte printre izvoarele de filosofie românească şi scrierile teologice şi chiar tradiţii cum este isihasmul în variantele monahică şi laică. Păşim mai departe pe drumul devenirii întru fiinţa neamului, ca să-l parafrazăm pe C. Noica, pentru a cunoaşte, de pildă, neoaristotelismul scolastic de la academiile domneşti. În această deschidere, se propune spre cercetare „tezaurul filosofic al limbii române“, a cărui analiză aprofundată ar putea da seama de o înţelepciune specifică a „cuminţeniei pământului“, adică a măsurii celei trebuincioase pentru toate câte, cum, unde, când şi până când sunt. Pe măsură se ctitoreşte rostul pentru care fiecare e dator să dea seama, pentru a se identifica pe sine ca om de omenie. E drept, gândirea filosofică sistematică a apărut mai târziu şi a ajuns la deplinătate cu Lucian Blaga şi Constantin Noica, prefigurată şi cu gândirea lui Mircea Vulcănescu, mort în închisoarea de la Aiud în plină putere creatoare. Răspunsul la întrebările din început este limpede şi atunci: „Dacă există un spirit al nostru, un sentiment românesc al fiinţei înscris în codul nostru genetic şi scris ca atare în cărţile noastre de filosofie, nu este oare firesc să ni le aducem aminte tocmai acum, când însăşi fiinţa noastră naţională cade în cumpătul vremii?“.

Cu „A sufletului românesc cinstire“, Al. Surdu ne oferă o suită de variaţiuni pe aceeaşi temă a iubirii de înţelepciune, când a dor şi când a jale sau a bucurie de a fi părtaşi la marea sărbătoare a plenitudinii existenţei. Toate le-am rândui sub deviza şaguniştilor de care liceanul de odinioară e mândru ca de o înnobilitoare tradiţie: „Litteris et virtuti“. Este o tradiţie de nobilă spiţă culturală, cu atât mai mult cu cât din acest liceu au plecat mulţi academicieni, iar ocrotitorul Andrei Şaguna este trecut de Biserica noastră în rândul sfinţilor. Începem acest drum al cinstirii spre îndreptarea celor care o aduc înaintaşilor cu prima şcoală românească găzduită de pridvorul Bisericii, aici aceea de la „Sf. Nicolae“ din Braşov. O luăm în pasul aducerilor aminte luând „Codicile de la Ieud“ şi, tot aşa, ajungem la Dimitrie Cantemir cu logica sa, la Asociaţiunea Transilvană pentru Literatura Română şi Cultura Poporului Român sau Petru Andrei şi concepţia lui despre fericire. Poposim un timp în obişnuitul cel de toate zilele, cu poveştile, bucuriile şi păcatele lui, cu iubirile toarse în duhul sărbătorii alinătoare ca o seară de vară. Da, nu suntem nici mai buni şi nici mai răi decât alte neamuri, suntem aşa cum ni-i firea şi cum ne-am făcut drumul, fără să uităm că viaţa ne este dată spre a sfinţi pământul, cel din care suntem făcuţi şi căruia Domnul i-a dat Duh sfânt, şi cel pe care trăim, lucrându-ne omenia. Sufletul nostru poate fi trezit oricând „la nemurire, prin vorbe frumoase, prin epode, prin meditaţii, prin rugăciune“. Poate mai mult şi în taină, căci cine poate numi rugătorii neştiuţi de nimeni, dar ascultaţi de Dumnezeu? Ne rămâne ca, pe urmele lui Blaga, să ne bucurăm de toate câte sunt „între lipsă şi prisos“, să ascultăm cu pioşenie murmurul doinit al celor care au trudit şi gândit odinioară, ca să ne fie îngăduit să sperăm că mâine urmaşii îşi vor aminti de noi cu o cuviincioasă mândrie şi recunoştinţă.

Arc peste timp: 160 de ani de regalitate în România

Cărțile sufletului

Pictura artistelor plastice: cronică de expoziție

Psihologia aplicată în medicină

Filmul „Surzenie” (Sorda), câștigător al Premiului Publicului LUX 2026

Licitație de afișe dedicate Crucii Roșii

Abonează-te la Viața Medicală!

Dacă vrei să fii la curent cu tot ce se întâmplă în lumea medicală, abonează-te la „Viața Medicală”, publicația profesională, socială și culturală a profesioniștilor în Sănătate din România!

Tipărit + digital – 200 de lei
Digital – 120 lei

Abonare (digital) Abonare (print+digital)

Titularii abonamentelor pe 12 luni sunt creditați astfel de:

Colegiul Medicilor Stomatologi din România – 5 ore de EMC
Colegiul Farmaciștilor din România – 10 ore de EFC
OBBCSSR – 7 ore de formare profesională continuă
OAMGMAMR – 5 ore de EMC

Află mai multe informații despre oferta de abonare.

Filosofia românească la cumpătul vremilor

Din aceeași categorie