Informaţia medicală reprezintă un întreg care este format din mai multe componente. În Legea nr. 46 din 2003 privind drepturile pacientului există un capitol dedicat acestei problematici. Cadrul juridic normativ îi oferă pacientului dreptul de a primi informaţii legate de serviciile medicale disponibile, precum și de modalitatea în care le poate utiliza. Mai mult, există și un drept la informaţie privitor la statutul profesional pe care îl au furnizorii de servicii medicale.

Potrivit art. 6 al documentului menţionat, „pacientul are dreptul de a fi informat asupra stării sale de sănătate, a intervenţiilor medicale propuse, a riscurilor potenţiale ale fiecărei proceduri, a alternativelor existente la procedurile propuse, inclusiv asupra neefectuării tratamentului și nerespectării recomandărilor medicale, precum și cu privire la date despre diagnostic și prognostic”.

Profesionistul din sectorul medical trebuie să încerce pe cât posibil să fie explicit. Să se asigure că informaţia pe care o transmite pacientului este ușor de înţeles pentru o persoană care nu este de specialitate și că fiecare dintre elementele enumerate mai sus au fost transmise și înţelese de persoana cu care interacţionează.

Informarea în altă limbă

Dreptul de a fi informat nu este unul absolut, pentru că pot exista situaţii în care explicarea unui diagnostic poate cauza suferinţă unui pacient. Acesta este și motivul pentru care legiuitorul a oferit posibilitatea ca pacientul să refuze să fie informat, situaţie ce reprezintă o excepţie. 

De interes este situaţia în care informarea medicală trebuie făcută într-o altă limbă decât română. Legea menţionează faptul că, în aceste situaţii, comunicarea se va face în limba maternă ori într-o altă limbă pe care pacientul o cunoaște. Dacă nici lucrul acesta nu este posibil, se va căuta o altă formă de comunicare.