Medicul
are, conform statului său profesional, dreptul de a-şi alege pacienţii, cu
excepţia situaţiilor de urgenţă, când este obligat să intervină. Cât de clar
este trasată linia dintre uz şi abuz? Există diferenţe între practica publică şi
cea privată? (Dr. A. M.)
A
alege pacienţii înseamnă a-i accepta pe unii şi a-i refuza pe alţii. În
principiu, un medic trebuie să refuze bolnavii pe care nu-i poate îngriji
pentru că nu se pricepe sau pentru că nu are timp. Refuzul de a îngriji trebuie
să fie conform principiului justiţiei sociale, adică să se aplice uniform
categoriei din care face parte bolnavul. În sistemul privat, principiul justiţiei
sociale, la care mă refer, funcţionează cam la fel, să zicem, ca în cazul unei
benzinării. Proprietarul are dreptul să stabilească orarul benzinăriei, preţurile
practicate, cantitatea minimă şi maximă de combustibil alocat fiecărui vehicul,
accesul la pompa de aer şi la toaleta staţiei. Dar nu poate alege clienţii şi
nici nu poate schimba ordinea în care sunt serviţi. Un medic, în cabinetul său
privat, are dreptul să refuze bolnavi care nu îl pot plăti, pe cei cu boli de
care nu vrea să se ocupe şi pe cei care vor să-i consulte în zilele în care
cabinetul este închis. Un exemplu des întâlnit în Statele Unite este cel al
ginecologilor care nu vor să practice obstetrica; singura obligaţie pe care o
au, în cazul in care o pacientă este gravidă, este să-i pună la dispoziţie o
listă a obstetricienilor din localitate. Aceleaşi reguli se aplică şi în cazul
spitalelor private. Ca să rămânem în domeniul ginecologiei, în spitalele
catolice din Statele Unite nu se efectuează întreruperi de sarcină la cerere,
deşi acest tip de avort este legal în întreaga ţară.
Obligaţiile
medicilor din sistemul public sunt mai complexe şi dreptul de a alege bolnavii
este mult mai limitat. Motivul principal este legat de faptul că sistemul
public aparţine statului, care are un contract social cu populaţia, pentru
acordarea îngrijirii medicale. Sistemul public nu poate refuza bolnavii care nu
pot plăti, nu poate invoca existenta unor boli de care nu vrea sa se
ocupe, si nici nu îşi închide vreodată
porţile. În cazul sistemului public, medicul are contract cu spitalul în care
lucrează, nu direct, cu fiecare bolnav în parte, aşa cum se întâmplă în
sistemul privat.
O
situaţie care demonstrează limitele etice ale autonomiei medicilor din sistemul
public de sănătate din România este cel al unităţilor în care nu se fac
întreruperi de sarcină la cerere în Săptămâna Patimilor, care precede Paştele
creştinătăţii de rit ortodox. Iată cum a fost prezentată recent această
decizie, de un cunoscut post de televiziune: „Cele mai mari maternităţi care nu
vor face avorturi la cerere în Săptămâna Patimilor sunt Braşov, Timişoara, Iaşi
şi Constanţa. Medicii de aici spun că vor face astfel de intervenţii doar în
cazurile medicale de urgenţă, adică atunci când este absolut necesar pentru sănătatea
pacientei. Doctorii spun că nu riscă nimic luând decizia de a nu face
întreruperi de sarcină în următoarele zile. Este o intervenţie pe care
pacientele decid când o fac, astfel că amânarea cu o săptămână nu le pune în
niciun fel sănătatea în pericol. Sunt totuşi şi maternităţi care nu ţin seama
de această cutumă creştină din Săptămâna Patimilor. La Cluj, de exemplu,
medicii ginecologi vor avea program normal în toată această săptămână şi vor
face toate procedurile solicitate de paciente“. Decizia de a refuza efectuarea
unei proceduri legale în timpul acestei săptămâni încalcă toate cele patru
principii etice ale relaţiei dintre bolnavi şi medici. Beneficienţa şi
non-maleficienţa sunt încălcate pentru că prelungirea unei sarcini nedorite
poate avea consecinţe psihologice, din cauza anxietăţii şi a stresului.
Autonomia pacientei este încălcată în favoarea preferinţei religioase a
medicului. În sfârşit, justiţia socială este încălcată, pentru că maternităţi
din sistemul public şi, probabil, o parte din instituţiile private nu participă
la acest refuz, creând un dezavantaj geografic sau financiar pentru unele
dintre femeile care solicită această intervenţie. Poziţia celor care subscriu
la această interdicţie este imposibil de justificat legal şi greu de apărat din
perspectivă religioasă. Refuzul de a întrerupe sarcini care evoluează normal,
dar numai o săptămână în fiecare an, nu este o cutumă creştină. El poate fi
prezentat de cei care îl susţin, ca pocăinţă pentru avorturile făcute înainte
de Săptămâna Patimilor. Dar pocăinţa (metanoia, în limbajul Evangheliilor)
implică mărturisirea răului (a păcatului) pe care l-am făcut, regretul sincer, şi,
mai presus de orice, promisiunea solemna de a nu păcătui din nou, în acelaşi
fel.
Aequanimitas este titlul unui discurs rostit în 1889 de sir
William Osler, părinte-fondator al medicinii interne în America de Nord;
semnifică virtutea de a accepta lucrurile aşa cum sunt.