Chiar dacă nu eşti fan SF, Mad Max –
Drumul Furiei este o experienţă cinematografică pe care nu trebuie să o
ratezi. O supradoză de adrenalină vizuală care te înalţă şi te loveşte de
pământ, îţi taie respiraţia, te oboseşte şi te calmează abia la final. Acţiunea
se petrece undeva în viitorul apropiat, într-o privelişte secetoasă, fără oraşe
sau civilizaţii. Citadela e condusă de dictatorul Joe Nemuritorul, resursele
sunt raţionalizate, iar sclavia este bine împământenită. Metaforele sunt
încărcate de ironie: apa lor este Aqua Cola, benzina este bogăţia supremă a
Citadelei, iar femeile sunt protejate doar pe durata procreării urmaşilor.
Filmul lui George Miller oferă cele mai spectaculoase curse de maşini din
istoria cinematografiei, cu efecte speciale care te cutremură de-a dreptul,
personaje puternice şi hotărâte. Fiecare minut e atât de intens încât pe la
mijlocul proiecţiei, când există un scurt moment de respiro, resimţi nebunia
primelor minute. Dar nu, Miller nu se opreşte aici. Continuă nebunia luptei
alături de Max şi Imperator Furiosa într-un sublim manifest feminist.
Din dorinţa de a scăpa de sclavia lui Joe
Nemuritorul, Imperator Furiosa, interpretată de bărbătoasa Charlize Theron,
schimbă complet traseul cisternei de benzină pe care o conduce în mijlocul deşertului.
La bordul spectaculosului bolid se află femeia care poartă în pântece copilul
dictatorului, precum şi alte femei disperate să scape de tirania Citadelei.
Furiosa ia în mâini soarta matriarhatului şi apasă pe acceleraţie cu o nebunie
de nedescris. Pe drum i se alătură şi Max, cel care a fost captiv prea multă
vreme, un personaj transformat în neom prin prisma trecutului zbuciumat.
Călătoresc spre Ţinutul Verde cu viteza luminii, trecând prin foc şi săbii,
goniţi de furia Nemuritorului. Cu toate că au un avans de doar cinci minute,
Furiosa şi ai săi sunt dispuşi să mute munţii din loc. Schemele lor sunt
adevărate acrobaţii pe care de abia le urmăreşti cu privirea. O demenţă totală
se dezlănţuie pe ecran, iar coloana sonoră pe ritmuri electronice punctează
dramatic momente-cheie. Incredibilul chitarist ancorat strategic pe una dintre maşinile
dictatorului este unul dintre savuroasele detalii ale lui Miller în năzdrăvănia
sa ce conturează Iadul. Pentru că dincolo de Furiosa, eroinele sale şi
incredibilul Max, sălbăticia atacatorilor este nemiloasă. Iar personajele se
completează reciproc: privirea inteligentă şi tăioasă a Furiosei se
intersectează cu tăcerea calmă şi calculată a lui Max – omul care nu mai aparţine
niciunui oraş, niciunui pământ, al cărui trecut dramatic îl descoperi la
începutul filmului în câteva scurte secvenţe biografice. Echilibrat şi bine
dozat, scenariul nu îţi ocupă timpul cu secvenţe inutile doar de dragul de a
expune spectaculoase decoruri ori efecte vizuale. Te îndeamnă să descoperi o
lume şi să empatizezi rapid cu personajele principale. Iar performanţa de a experimenta
intens aventurile lor este de departe una dintre reuşitele filmului. „Numele
meu este Max. Lumea mea e redusă la instinctul supravieţuirii. Pe măsură ce
lumea se prăbuşeşte, e din ce în ce mai greu să înţelegi cine este mai nebun:
eu sau ceilalţi...“.
Efectele speciale sunt dintre cele mai
spectaculoase şi e de-a dreptul fantastic cum directorul de imagine John Seale,
câştigătorul Oscarului pentru imaginea celebrului The English Patient, cel
care a semnat imaginea unor filme precum Rain Man, Cold Mountain sau The
Talented Mr. Ripley se joacă vizual pe drumul furiei cu o uşurinţă care te
lasă fără cuvinte.
Profesionalismul echipei lui Miller este
spectaculos în sine. Veţi fi uimiţi să descoperiţi cum membrii-cheie sunt
oameni trecuţi de 70 de ani. Dar experienţa îşi spune cuvântul când vine vorba
de un proiect măreţ şi ambiţios. Şi toate reţinerile faţă de filmele de război
sau SF-uri, ori faţă de premierele hollywoodiene vor fi spulberate pur şi
simplu. Pentru că Mad Max – Drumul Furiei este mai mult decât toate
astea: e o fabuloasă radiografie a evadării, realizată inteligent, fără
umpluturi inutile, într-o doză concentrată de adrenalină.