În cartea ISTORIA FILOSOFIEI PATRISTICE, apărută la Ed. Polirom – o lectură, cred, potrivită, acestor zile de mare sărbătoare creştină – Claudio Moreschini supune unei analize subtile relaţiile dintre elenism şi creştinism, dintre o filosofie ajunsă la o elevaţie de neegalat şi o religie născută din Vechiul Testament. Cum se ştie, creştinismul s-a extins asupra întregii spiritualităţi europene şi, în Grecia, după un timp al conflictelor, a apărut filosofia creştină. Este perspectiva interpretativă moştenită încă din veacul al XIX-lea şi pe care autorul o respectă până unde apare o problemă de fond esenţială: „Până la ce punct se poate vorbi de elenizare şi, dimpotrivă, despre păstrarea caracteristicilor unei religii derivate din iudaism“. Distinsul profesor de la Universitatea din Pisa şi-a „asumat riscul“ de a prezenta o sinteză a şase secole de gândire creştină şi a făcut-o cu folos atât pentru specialişti, cât şi pentru cei dornici să cunoască profunzimea unei gândiri de la care avem mereu de învăţat. Pentru aceeaşi perioadă, Henri-Irénée Marou scria că „începând cu Constantin, creştinismul trece în prim-planul istoriei şi tinde să devină coextensiv întregii civilizaţii greco-romane“, pentru a preciza că „departe de a căuta să se izoleze în vreun ghetou spiritual… , creştinii se deschid din plin către tradiţia clasică, către cultura antică, pe care o recuperează şi şi-o asumă“.
Profesorul Claudio Moreschini procedează didactic şi, în primul capitol, prezintă convergenţele şi divergenţele între creştinismul primar şi filosofia păgână (în sensul de necreştină), a căror evoluţie a dus, mai întâi, la apariţia apologeticii ca formă de oratorie destinată să apere creştinismul ca „melior philosophia“ după denumirea lui Tertulian. Apoi, ca unul dintre cei mai apreciaţi cercetători ai gândirii păgâne şi creştine, autorul îşi desfăşoară demersul pe parcursul a nouă capitole – şi vom cita doar „Filosofia creştină în perioada apologeticii creştine“, „Epoca lui Constantin“, „Platonismul occidental“, „Platonismul grec în secolele al IV-lea şi al V-lea“ şi, în final „Filosofia creştină în secolele al VI-lea şi al VII-lea“ – într-o perspectivă dinspre uman spre divin. De dimensiunile unui adevărat tratat, cartea evidenţiază influenţele filosofiei, ale platonismului cu deosebire, asupra doctrinei creştine şi mai puţin felul în care creştinismul a transfigurat această înţelepciune a lumii într-o înţelepciune divină.
Îndeobşte, se apreciază că Patristica a traversat trei etape – apărarea creştinismului împotriva gnosticilor şi a adversarilor (până în sec. II); constituirea doctrinei credinţei creştine, între anii 200 şi 450; etapa reformării doctrinei creştine ce ţine cam până în secolul al VIII-lea. Parcurgând acest lung şi sinuos drum, lucrarea se impune prin erudiţie şi rigoare metodologică în analiza fiecărui gânditor – de la Şcoala din Alexandria la epoca împăratului Constantin, de la părinţii capadocieni la Fericitul Augustin, Pseudo-Dionisie Areopagitul şi Sf. Maxim Mărturisitorul. Spiritul de discernământ, virtute cardinală a Patristicii, a făcut, bunăoară, să se acrediteze o idee fundamentală: anume că filosofia pregăteşte omul pentru moarte, în timp ce religia creştină îl pregăteşte pentru înviere. Sub acest aspect, abordarea lui Claudio Moreschini are avantajul unei viziuni de amplă anvergură culturală, în care delimitările sunt trasate cu acurateţe îndeosebi în ceea ce priveşte influenţa filosofiei, gen proxim continuu, asupra creştinismului. La această impresie contribuie, între altele, şi faptul că filosofia Vechiului Testament este prea puţin amintită, deşi, bunăoară, Sf. Vasile cel Mare a tâlcuit neegalat din psalmii lui David.
Dincolo de această rezervă, trebuie să reţinem că, în spirit cartezian, Claudio Moreschini prezintă complexa bogăţie a concepţiilor şi influenţelor ce ar putea uneori duce spre derută, pe care autorul o elimină printr-un fascinant exerciţiu de gândire. Fascinată este şi construcţia demersului ştiinţific, sine ira et studio, autorul evitând să dea verdicte, preferând să ducă cititorul până acolo unde poate să discearnă singur în contextul ideilor şi credinţelor acelui timp. O posibilă caracterizare o aflăm la Sf. Grigorie de Nazianz, care, în prima cuvântare despre Dumnezeu, rostea: „Filosofează-mi despre lume, sau despre lumi, despre materie, despre suflet, despre naturile raţionale mai bune sau mai rele, despre învierea morţilor, despre judecata de apoi…, despre patimile lui Hristos. Căci nici de izbuteşti în aceste chestiuni nu este fără de folos şi nici dacă greşeşti nu este primejdios. Cu Dumnezeu însă ne vom întâlni desigur, acum mai puţin, dar poate mai în urmă mai deplin, în însuşi Iisus Hristos.“ (s. n.). Panoramând influenţele, Claudio Moreschini subliniază, uneori pregnant, alteori discret, şi noutăţile reformatoare aduse de Sfinţii Părinţi, aşa cum sunt doctrina Sfintei Treimi, creaţia ex nihilo, categoriile şi limitele limbajului faţă de nemărginirea şi inefabilităţii lui Dumnezeu ş.a., teme asupra cărora vor reflecta gânditorii din Evul Mediu.
Între influenţele şi aspectele novatoare ale filosofiei patristice putem întrezări un hotar cu valoare de simbol în comparaţia dintre filosoful stoic Seneca şi Sf. Apostol Pavel. Ambii au fost condamnaţi la moarte pe vremea lui Nero. Seneca, într-un act de fidelitate faţă de filosofia sa, şi-a luat viaţa tăindu-şi venele. Sf. Apostol Pavel, cel prigonit pentru Hristos, a sfârşit martiric, prin tăierea capului, adeverind cuvintele după care lui nu-i este a se lăuda decât cu crucea lui Hristos. Pe primul, neîndoielnic, filosofia l-a pregătit pentru moarte. Pe Sf. Apostol Pavel, credinţa l-a purtat către viaţa veşnică, despre care, ne încredinţează Sf. Apostol Ioan, Hristos spunea în Rugăciunea pentru Sine, pentru apostoli şi pentru toţi credincioşii, că este „Să Te cunoască pe Tine, singurul Dumnezeu adevărat, şi pe Iisus Hristos pe Care L-ai trimis.“
